Lena-- proză (3)

Prima îi întâmpină socra mare:
- Unde-aţi fost, porumbeilor? A! Ia să văd eu cuibul vostru!
Se duse repede în odaia tinerilor, de unde ieşi cu un cearşaf alb pe care se vedeau nişte pete roşii ca frăguţele. Socra mare îl puse pe umărul mirelui şi-l îndemnă să-şi joace mireasa, că merită, "draga de ea".
A fost veselie mare, toată lumea părea fericită şi mulţumită. Numai Olimpia lui Vălean stătea într-un colţ posomorâtă. Îl iubise mult pe Viorel, i se dăruise de mult, crezând în vorbele lui şi sperând s-o ia de nevastă. Dar uite că el e mirele alteia şi în seara asta nu s-a uitat nici măcar o dată la ea. Mai alaltăseară o fluierase să vină în fundul grădinii şi ea, ca o proastă, s-a dus. Şi acum, uite cum o soarbe din ochi pe Lena!...
Dar nu-i nimic! Îl face ea pe Viorel să sară iarăşi pârleazul în grădina ei. Tot rumegându-şi furia, nu băgă de seamă când lăngă ea se aşeză Zaharie din Vale, morar cu stare bună. Scăpase de vreo doi ani doi ani de armată, până acum nu-şi găsise fată pe plac. Era Zaharie flăcău frumos, înalt, făcut bine, cu părul blond-auriu pieptănat într-o parte. Avea ochii verzi, limpezi ca apa de izvor, cu priviri şăgalnice, după cum îi era şi zâmbetul. Zâmbea mai tot timpul. După făptură se vedea a fi un om tare bun. Era singur pe lume, părinţii îi muriseră, fraţi n-avea. La moară era doar el şi-o slugă, pripăşită de pe nu ştiu unde. Pusese el de mult ochii pe Olimpia şi-o urmărise. Ştia că se întâlneşte cu Viorel şi atunci s-a gândit că, poate, so-r lua. Dar acum Viorel s-a însurat, deci locul e liber, de aceea s-a dus la Olimpia.
- Olimpie, o fată frumoasă ca tine să stea după masă! Hai să jucăm amândoi!
- Hai, că vin! Gândi în sinea ei: "Dacă nu-i calu' îi bun şi măgaru' ".
Jucă Olimpia toată noaptea cu Zaharie, se uita în ochii lui, râdea şi-i vorbea şoptit, se gândea să-l facă gelos pe Viorel, dar Viorel n-o băga în seamă, nu-i aruncă nici măcar o privire. Spre ziuă, Olimpia n-a mai putut răbda:
- Zaharie, merg acasă, nu mai pot juca şi nu mai am stare. Mă doare rău capu' şi mi-i tare greaţă.
- Hai că vin să te conduc.
Cei doi s-au dus să dea mâna cu mirii, urându-le fericire şi noroc, apoi au plecat. Când a dat mâna cu mirele, Olimpia voia să-l sărute, dorindu-i fericire, dar Viorel s-a tres un pas înapoi, a dat mâna cu Zaharie, apoi s-a îndreptat spre alt grup care pleca.
Zaharie o conduse până la poartă. Când să se despartă, o trase spre el şi-i cuprinse buzele într-o sărutare lungă, pătimaşe. Olimpia nu se împotrivi. Îşi încolăci mâinile după grumajul lui şi, săltându-se pe vârfuri, îl sarută la rândul ei. Trupul fetei începu să freamăte uşor, Zaharie simţi tremurul trupului tânăr, cu carnea pietroasă.
- Olimpia, vino la mine, sunt singur, după cum ştii şi nu te vede nimeni!
- Vin, Zaharie, dar numai aşa, dacă mă ţii pentru totdeauna. Adică să mă iei de nevastă.
- Păi pentru asta n-ar trebui să te cer de la părinţii tăi, să fscem nuntă, ca toţi oamenii?
Olimpia, îşi lăsă capul în jos, ca Zaharie să nu-i vadă tulburarea din privire.
- Ai dreptate, Zaharie, sunt cam zăpăcită acum, parcă mi-am pierdut minţile.
- Lasă, Olimpia, o să-ţi treacă. Eu ştiu ce-a fost între tine şi Viorel, da' nu-mi pasă ce-ai făcut până acum. Să ştii c-am să vin la ai tăi să te cer de nevastă.
După o lună, lumea din sat a fost chemată la nunta Olimpiei cu Zaharie, nuntă la fel de mare ca cea a Lenei cu Viorel.
Două nunţi puse la cale din ambiţie. Viorel o dorea pe Lena şi fără nuntă n-o putea avea. Olimpia s-a măritat să-i facă necaz lui Viorel. Şi uite-aşa, fără să te gândeşti bine ce faci, porneşti pe cărare greşită. Cănd îţi dai seama că-i greşită cărarea, e prea târziu şi-i faci să sufere pe cei care poate ar merita preţuire şi dragoste.
Aşa s-a întâmplat şi cu tinerii noştri căsătoriţi, care la început păreau cele mai fericite perechi şi cei mai fericiţi tineri căsătoriţi.
O lună de zile Lenei i se păru că trăieşte în vis. Viorel era atent cu ea, îi vorbea frumos, noaptea era drăgăstos din cale-afară. Socrii o apreciau şi-o lăudau la toţi vecinii. Şi poate o ducea mult timp aşa, dacă nu-şi vâra coada o diavoliţă între ei.
Olimpia, deşi era măritată, se părea că n-o mulţumea Zaharie, nu era ca Viorel.
Cu Viorel se simţea altfel, el era în stare să-i astâmpere pojarul din trup, pe când Zaharie era ca şi cocoşul, hop, ţop şi gata, se întorcea cu spatele la ea şi adormea. Olimpia rămânea cu ochii în grindă şi-i venea să plângă, dar ce să-i facă, acesta-i bărbatul ei şi gata, trăbă să ţină de el aşa cum e.
Pojarul şi-l poate astâmpăra şi altfel. Se hotă să-l urmărească pe Viorel. Măcar din când în când să se întâlnească amândoi pe furiş. Parcă ce pierde pe chestia asta Lena sau Zaharie. N-or să afle ei niciodată. Dar cum să stea de vorbă cu Viorel; că de când s-a însurat nici nu s-a mai uitat la ea.
Trebuie să-l urmărească, să-l întâlnească undeva în afara satului şi acolo n-o s-o respingă Viorel.
Într-una din zile află că Viorel merge singur la coasă, într-o poiană departe de sat.
Olimpia îşi luă pe ea o bluză subţire de borangic prin care se zăreau sânii mari şi frumoşi, o fustă prin care ise vedea tot trupul, iar pe deasupra îşi luă o altă rochie, să n-o vadă Zaharie mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. Când fu gata îi zise lui Zaharie:
- Măi, Zaharie, vezi că mă să duc mălaiul la mama şi de acolo mă duc la cooperativă să mai cumpăr ceva.
- Du-te, numa' să nu uiţi de tine pe la mumă-ta.
- N-avea grije, mă întorc curând.
Plecă Olimpia grăbită prin sat în sus, apoi intră pe un părău şi de acolo în pădure. După o bucată bună de mers ajunse în marginea poienii unde Viorel, dezbrăcat până la brâu, cosea de zor. Olimpia îşi lepădă rochia şi o ascunse într-un tufiş. Îmbrăcată în straiele subţiri prin care i se vedea tot trupul, se apropie de Viorel.
- Bun lucru, Viorele! Ai nevoie de ajutor?
- Mulţam de urare! Cât despre ajutor, îmi vine acuşi Lena cu mâncare.
- Uf! Ce zăpuşală!
Şi Olimpia îşi desfăcu bluza, lăsându-şi sânii goi. Lui Viorel i se aprinse privirea.
- Olimpio, nu mă ispiti! Am nevastă bună, tu ai bărbat, să ne vedem fiecare de treabă.
- Viorele, eu numai cu tine mă simt bine. Ce vezi tu rău în faptul că ne întâlnim câteodată?
- Nu, Olimpia, du-te şi lasă-mă! Acuşi vine Lena şi te găseşte aici.
Olimpia nu-l luă în seamă, se apropie de el şi-şi încolăci mâinile pe după gâtul lui. Sânii goi se lipiră de pieptul lui. Viorel nu mai putu rezista, o cuprinse în brate şi-o răsturnă pe brazda de curând cosită.
După câteva minute se ridicară amândoi. Viorel îşi legă iute brăcinarul, uitându-se cu teamă în direcţia de unde ar putea să apară Lena. Olimpia îşi încheie bluza, îl sărută, zicându-i:
- Viorele, n-am să mă las niciodată de tine, aşa să ştii! Când se va ivi ocazia am să vin din nou.
Apoi fugi repede, intră în pădure, îşi luă haina pe ea şi se întoarse acasă.