Lena-- proză (4)

Viorel aşeză brazda să nu se vadă locul hârjonelii. Luă coasa şi începu să cosească, dar fără elan. Era prea mare zăpuşeala. Lăsă coasa jos şi se duse la umbră, se întinse pe spate şi se gândi la Lena, la Olimpia. Lena era nevasta lui, se simţea bine cu ea. Dar simţea că de acum o va dori iarăşi pe Olimpia, se potrivea mai bine cu ea. Şi dacă află Lena sau Zaharie? Gândurile îi fură întrerupte de Lena, care-i aducea într-o cofiţă mâncare.
Lena se aşeză lângă el şi întinse mâna să-i şteargă sudoarea de pe faţă. Viorel se trase îndărăt. Lena rămase cu mâna pe jumătate întinsă, apoi şi-o lăsă în poală.
- Eşti ostenit, Viorele!
- Sunt, sigur că sunt, că muncesc ca prostu' să ai tu de toate.
Gestul dinainte şi tonul de acum au surprins-o pe Lena. De cînd s-a luat cu Viorel, el nu se ferise niciodată de mângâierea ei, ba chiar îi plăcea să fie mângâiat.
- Da' nu munceşti numai pentru mine. Şi nu munceşti numai tu, muncesc şi eu şi părinţii tăi. Până acum nu te-ai văitat că munceşti prea mult. Puteai tocmi un cosaş să te ajute.
- După mintea ta aşa-i face, dar bani i-am strâns cu sudoare şi nu-i putem împrăştia aşa uşor.
Lena s-a întristat, vedea ea bine că Viorel are ceva, are chef de harţă şi ea nu voia să se certe cu el.
- Hai de mâncă, Viorel, că ţi-o fi foame!?
- Întinde masa şi, până mânc eu, tu te du şi împrăştie brazdele!
Lena, pe un ştergar de pânză, îi aşeză mâncarea, apoi se ridică, luă furca cu patru coarne şi începu să împrăştie brazele cosite de Viorel. Împrăştia fânul proaspăt cosit şi-i venea să plângă, prea îi vorbise răstit Viorel. Tot împrăştiind, observă în fân un obiect lucitor. Se aplecă şi-l luă în mână: era o agrafă de prins părul, din metal galben încrustat că mărgele. Se uită spre Viorel, dar el mâmca cu spatele spre ea.
Lena puse agrafa în sân şi, cu inima strânsă, împrăştia mai departe fânul.
Acum începea să înţeleagă purtarea lui Viorel. Gândul îi fugi la stăpâna agrafei: mai văzuse ea o asemenea agrafă în părul Olimpiei. Deci Olimpia a fost la Viorel, se tăvăliseră prin iarba care o împrăştia ea acum. O podidi plânsul.
Viorel terminase de mâncat şi se ridică să cosească mai departe. Lena îşi şterse pe furiş lacrimile, nu vroia s-o vadă Viorel plângând.
Au lucrat amândoi la fân până spre seară, nu vorbiră aproape de loc. Nici acolo şi nici acasă nu-l întrebă ce-i cu agrafa din iarbă. Se gândi ea ca a doua zi, când Viorel avea o postată de cosit, să vină mai devreme şi să se ascundă, să vadă ce se întâmplă în poiană.
Seara, motivând că-i obosit şi încins după o zi de coasă, şi-n odaie-i zăpuşală, Viorel luă o pătură şi se culcă singur în podul cu fân. Era pentru prima oară de la căsătorie că dormeau despărţiţi.
Lena nu încercă să-l oprească, după plecarea lui îşi îngropă faţa în perină şi plânse până o usturară ochii. Nu dormi aproape toată noaptea. Nici Viorel nu putea să doarmă, îi era necaz pe el însuşi, nu înţelegea nici el ce la apucat. Îi venea să fugă în casă, s-o strângă pe Lena la piept şi să-i ceară iertare, dar o încăpăţânare neînţeleasă nici de el îl oprea. Se ruga la Dumnezeu ca a doua zi să nu mai vină Olimpia, ca el să poată fi cu Lena ca înainte, o iubea pe Lena din toată inima şi nu-şi imagina viaţa fără ea. Trebuie să-i spună Olimpiei să-l lase în pace, şi-i va spune chiar a doua zi, dacă va veni.
Odată cu ivirea zorilor Viorel se trezi şi, fără să mai intre în casă îşi luă coasa şi porni în poiană. Se gândea la Olimpia, parcă-i vedea sânii goi lipiţi de el şi atunci se stârnea din nou în el dorinţa de a o avea, apoi se gândea cu teamă că va veni Lena şi va da peste ei. Şi atunci vor fi de mirul satului.
Pe la prânz se trezi cu Olimpia lângă el.
- Mă aşteptei, Viorele?
- Te aşteptam să-ţi spun să-ţi vezi de bărbat, că nu-i bine să continuăm aşa, până la urmă se află şi o fi rău. Eu nu vreau s-o pierd pe Lena.
- Nu te ştiam aşa fricos. Bine, dacă tu zici aşa, aşa să fie. Lasă-mă să te pup o dată şi plec.
Se apropie de Viorel, îl cuprinse pe după gât şi sărutându-l, se lipi toată de el. Viorel o prinse în braţe şi se lăsară jos pe fân.
De undeva din pădure, de după o tufă, Lena se uita la frământările lor şi plângea, îi venea să meargă peste ei să strige, să-i blesteme. Dar nu făcu nici o mişcare. După plecarea Olimpiei mai stătu un pic să-şi şteargă lacrimile, apoi se duse la Viorel.
- Uite, ţi-am adus prânzul. Hai de mânâncă!
Viorel o urmă la umbră, pe gânduri. "Doamne, ce schimbată-i Lena" se gândea el. "Ce trasă-i la faţă şi pare plânsă. Oare n-o fi văzut-o pe Olimpia? Dar nu, nu cred. Olimpia a luat-o prin pădure, n-avea cum s-o vadă. A, e supărată c-am dormit în pod? Ei, las' că-i trece ei deseară."
Lena îi aşeză masa şi, lăsându-l să mânânce, se apucă de fân. N-au schimbat nici un cuvânt. Lena era prea tristă ca să mai poată vorbi. Viorel, văzând-o supărată, începu să se teamă că ea ştie ce n-ar trebui să ştie.
Socrii Lenei, pe cât se vesteau la început a fi de aprigi, pe atât se purtau de frumos cu Lena. Bunătatea şi hărnicia ei i-au încântat, o iubeau ca pe fiica lor. Şi-ar fi fost vai de Viorel dacă aflau de legătura lui cu Olimpia. O zăzură şi ei pe Lena plânsă şi trasă la faţă şi nană Rafilă o întrebă:
- Lena, mamă, ce ai, nu te simţi bine, eşti ostenită, sau ai altceva?
- N-am nimic mamă, sunt un pic cam obosită.
După cină Viorel vru să se pună în pat cu Lena, dar ea îi puse pătura în braţe şi-i spuse:
- Aicea e zăpuşală mare, du-te de te culcă în pod, că-i mai răcoare!
Viorel ieşi trântind uşa. Se duse în pod, dar nu-şi găsea locul, nu se dumirea ce are Lena. Într-un târziu adormi.
Începând de atunci Lena dormea în casă şi Viorel în pod. Într-o zi Lena îi arătă agrafa şi-i spuse:
- Viorele, uite agrafa asta, s-o dai la cine o pierdut-o în fânul din poiană, că poate mai are nevoie de ea.
Atunci Viorel a înţeles că Lena ştie totul, dar evită discuţiile şi salvează aparenţele şi începu s-o preţuiască şi mai mult, dar nu ştia cum să facă să se împace cu ea.
Într-o zi Zaharie plecă cu carul cu făină la sâte în alt sat. Olimpia îl chemă pe Viorel la ea, spunându-i că-i singură. Viorel s-a dus. Lena care-l văzuse pe Zaharie plecând, începu să aibe bănuieli văzând că Viorel, sub un motiv oarecare a plecat de acasă. Se gândi să-l caute la moară. Intră în moară. Nimeni. Ieşi în curte. Nimeni. Deodată, dinspre grajd, i se păru că aude râsete şi hârjoneli. Se apropi. Râsetele veneau dinspre podul grajdului. Urcă tiptil pe scară şi-i văzu, pe Viorel şi pe Olimpia, goi puşcă şi hârjonindu-se. Lena s-a dat jos şi-a luat-o la fugă.
Se pare că s-a umplut paharul. Lena a venit acasă, şi-a strâns lucrurile şi le-a aşezat în ladă. S-a îmbrăcat frumos şi a aşteptat să vină Viorel. Între timp a venit nană Rafilă, care s-a minunat tare.
- Doamne fereşte! Da' ce faci, Lenă?!
- Ce să fac, mamă, mă duc în lume.
- Da' ce s-a întâmplat, fata mamii? Am băgat eu de seamă că e ceva între voi, dar spune-mi şi mie ce e?
- Nu pot, mamă. Dacă vrea, să-ţi spună Viorel. Îm orice caz nu e vina mea.
- Da' unde-i Viorel acum?
- Nu ştiu, a plecat fără să-mi spună unde merge.
- Lena, noi te socotim ca fata noastră. Eu şi Pantilie te preţuim mult şi nu te lăsăm să pleci de la noi. Dacă Viorel îi vina, să plece el, tu rămâi cu noi. Hai, dezbracă-te şi pune hainele la loc, cu domnu' Viorel stau eu de vorbă când o veni.
Nu după mult timp apare şi Viorel, era un pic cam băut. De cum întră în casă mama Rafilă îl chemă la ea. Intrară amândoi în odaia bună.