Povesta de iarnă

La poalele dealului, la marginea satului,
O căsuţă stă să cadă sub grămada de zăpadă.
Iarna-i grea şi geru-i mare, vai de omul necăjit
N-are lemne, n-are hrană. "Iarnă grea de ce-ai venit?"
Într-o căsuţă mică de la marginea satului, locuia o bătrânică împreună cu nepoţelul ei care avea şase anişori şi pe care îl chema Daniel. Erau singuri pe lume şi o duceau tare greu. Bătrâna era bolnavă, copilulera mic. De unde ajutor?...
Fiica bătrânei, care era mama lui Daniel, a plecat în ţări străine să caute un trai mai bun. De peste cinci ani nu mai ştia nimeni de ea şi nici ea nu avea habar de mama şi de copilul ei.
Pe cei doi iarna i-a prins nepregătiţă. Nu aveau bani, nu aveau lemne, nu aveau măncare şi nu aveau pe nimeni să-i ajute. Stăteau pe pat încovrigaţi de frig, acoperiţi cu un lepedeu petecit.
Bătrâna căuta să-l încălzească pe copil strângându-l la pieptul ei bătrân şi slab. Îi zise încetişor:
- Dragul bunii, eu sunt bătrână şi nu mai am putere. Azi-mâine voi pleca în altă lume, poate mai bună, de mama ta nu mai ştiu nimic, n-a mai dat nici un semn de viaţă, se vede treaba că a uitat de noi. Ce te faci tu singur pe lume?...
- Nu spune asta, bunică! Tu ai să te faci bine. Uite, acum am să merg în sat să fac rost de mâncare şi la urmă am să aduc lemne din pădure, vom face focul şi să vezi ce cald şi bine ne va fi.
Lacrimi mari cât bobul se împiedicau în pliurile obrajilor brăzdaţi de vreme. Strânse copilul mai tare la piptul ei.
- Dragul bunii drag! Cum să pleci de acasă?! Tu eşti mic, omătu-i mare, e la înălţimea ta. Nu... Am să merg eu, mai târziu...
Bătrâna, închise ochii şi aţipi. Încetişor, Daniel coborî din pat, puse pe el un căput din căpătat, lung şi petecit, îndesă o căciulă zdrenţuită pe căpuşorul lui şi ieşi afară, cu gândul de-a ajunge în sat.
El pitic, omătul mare, greu mergea ca vai de el
Vântul spulbera zăpada, nu vedea nici la doi paşi
A căzut în omătul mare, bâjbâind s-a ridicat
Sufla în mâinile răcite de zăpada îngheţată
Lacrimi începură-ai curge pe obraji îngheţaţi
"Ude ai plecat măicuţă, m-ai lăsat al nimănui,
Eu sunt mic şi viaţa-i grea, Bunii-i tere bolnăvioară,
Ajutor de und' să cer! Vom muri de frig şi foame"...
În clipa următoare, Daniel făcu ochii mari, printre copacii din grădină plutea printre fulgii de nea o făptură minunată. Era înaltă şi mlădie, îmbrăcată în argintiu. Deşi era tânără avea totuşi părul alb- argintiu, era lung şi vântul îl ondula printre fulgii de nea. Se opri în faţa copilului. O privire blândă de smarald îl învălui dându-i un suflu de căldură. I se adresă blând:
- Cine eşti tu copilaş şi ce cauţi afară pe o asemenea vreme?
- Eu sunt Daniel, şi am plecat în sat să aduc ceva de mâncare pentru buna mea bolnavă.
- Nu ai părinţi?
Daniel lăsă capul în jos. Ochii îi lăcrimau. Cu dosul palmelor îngheţate îşi şterse ochii şi zise încetişor:
- Nu am. Pe tata nu-l ştiu, iar mama a plecat în ţări străine şi n-a mai dat pe la noi. Dar tu eşti aevea sau visez?
- Sunt Zâna fulgilor de nea. În plimbarea mea te-am întâlnit şi pentru că eşti un copil necăjit vreau să te ajut. Îţi pot îndeplini trei dorinţe. Gândeşte-te bine şi spune-mi ce doreşti.
Daniel se gândi o clipă. Câte şi-ar fi dorit el!... Dar mintea i se lumină şi-i zise Zânei:
- Vreau ca bunica să fie sănătoasă. Vreau să avem de măncare şi lemne până la primăvară.. Şovăi o clipă, apoi zise încet. Vreau să o aduci pe mama acasă.
Zâna zâmbi cu bunăvoinţă.
- Eşti cuminte Daniel. Ai fi dorit multe dar ai ales esenţialul şi asta mă bucură. Fie după voia ta. Acum întoarce-te acasă, dorinţele ţi se vor îndeplini.
Cu greu a ajuns acasă. La uşă a căzut, leşinase. Când s-a trezit, se afla în pat, bunica sta pe laviţă şi-i mângâia obrajii îmbujoraţi. Focul ardea în vatră trosnind şi spulberând scântei de jar. Era cald şi bine, masa era încărcată cu bucate. Privirea bunicii radia de bucurie. Liniştea împăcării cu viaţa fu străpunsă de o bătaie în aşă, apoi în casă năvăli mama lui Daniel. S-au îmbrăţişat cu foc, lacrimile liu s-au împreunat pecetluind o dragoste adevărată.
- Dragii mei dragi! M-am întors acasă lângă voi. Vă cer iertare pentru greşala mea. Vă promit că n-o să vă mai părăsesc niciodată.
Daniel privi pe geam. Zâmbi larg. Undeva printre fulgii de nea plutea măiastra Zână, zâmbind voioasă îi făcu semn de rămas bun.
L.M
Sfârşit