castanii ninsi

Povesta de iarnă

2009-03-01T06:21:00.000-08:00

La poalele dealului, la marginea satului,
O căsuţă stă să cadă sub grămada de zăpadă.
Iarna-i grea şi geru-i mare, vai de omul necăjit
N-are lemne, n-are hrană. "Iarnă grea de ce-ai venit?"
Într-o căsuţă mică de la marginea satului, locuia o bătrânică împreună cu nepoţelul ei care avea şase anişori şi pe care îl chema Daniel. Erau singuri pe lume şi o duceau tare greu. Bătrâna era bolnavă, copilulera mic. De unde ajutor?...
Fiica bătrânei, care era mama lui Daniel, a plecat în ţări străine să caute un trai mai bun. De peste cinci ani nu mai ştia nimeni de ea şi nici ea nu avea habar de mama şi de copilul ei.
Pe cei doi iarna i-a prins nepregătiţă. Nu aveau bani, nu aveau lemne, nu aveau măncare şi nu aveau pe nimeni să-i ajute. Stăteau pe pat încovrigaţi de frig, acoperiţi cu un lepedeu petecit.
Bătrâna căuta să-l încălzească pe copil strângându-l la pieptul ei bătrân şi slab. Îi zise încetişor:
- Dragul bunii, eu sunt bătrână şi nu mai am putere. Azi-mâine voi pleca în altă lume, poate mai bună, de mama ta nu mai ştiu nimic, n-a mai dat nici un semn de viaţă, se vede treaba că a uitat de noi. Ce te faci tu singur pe lume?...
- Nu spune asta, bunică! Tu ai să te faci bine. Uite, acum am să merg în sat să fac rost de mâncare şi la urmă am să aduc lemne din pădure, vom face focul şi să vezi ce cald şi bine ne va fi.
Lacrimi mari cât bobul se împiedicau în pliurile obrajilor brăzdaţi de vreme. Strânse copilul mai tare la piptul ei.
- Dragul bunii drag! Cum să pleci de acasă?! Tu eşti mic, omătu-i mare, e la înălţimea ta. Nu... Am să merg eu, mai târziu...
Bătrâna, închise ochii şi aţipi. Încetişor, Daniel coborî din pat, puse pe el un căput din căpătat, lung şi petecit, îndesă o căciulă zdrenţuită pe căpuşorul lui şi ieşi afară, cu gândul de-a ajunge în sat.
El pitic, omătul mare, greu mergea ca vai de el
Vântul spulbera zăpada, nu vedea nici la doi paşi
A căzut în omătul mare, bâjbâind s-a ridicat
Sufla în mâinile răcite de zăpada îngheţată
Lacrimi începură-ai curge pe obraji îngheţaţi
"Ude ai plecat măicuţă, m-ai lăsat al nimănui,
Eu sunt mic şi viaţa-i grea, Bunii-i tere bolnăvioară,
Ajutor de und' să cer! Vom muri de frig şi foame"...
În clipa următoare, Daniel făcu ochii mari, printre copacii din grădină plutea printre fulgii de nea o făptură minunată. Era înaltă şi mlădie, îmbrăcată în argintiu. Deşi era tânără avea totuşi părul alb- argintiu, era lung şi vântul îl ondula printre fulgii de nea. Se opri în faţa copilului. O privire blândă de smarald îl învălui dându-i un suflu de căldură. I se adresă blând:
- Cine eşti tu copilaş şi ce cauţi afară pe o asemenea vreme?
- Eu sunt Daniel, şi am plecat în sat să aduc ceva de mâncare pentru buna mea bolnavă.
- Nu ai părinţi?
Daniel lăsă capul în jos. Ochii îi lăcrimau. Cu dosul palmelor îngheţate îşi şterse ochii şi zise încetişor:
- Nu am. Pe tata nu-l ştiu, iar mama a plecat în ţări străine şi n-a mai dat pe la noi. Dar tu eşti aevea sau visez?
- Sunt Zâna fulgilor de nea. În plimbarea mea te-am întâlnit şi pentru că eşti un copil necăjit vreau să te ajut. Îţi pot îndeplini trei dorinţe. Gândeşte-te bine şi spune-mi ce doreşti.
Daniel se gândi o clipă. Câte şi-ar fi dorit el!... Dar mintea i se lumină şi-i zise Zânei:
- Vreau ca bunica să fie sănătoasă. Vreau să avem de măncare şi lemne până la primăvară.. Şovăi o clipă, apoi zise încet. Vreau să o aduci pe mama acasă.
Zâna zâmbi cu bunăvoinţă.
- Eşti cuminte Daniel. Ai fi dorit multe dar ai ales esenţialul şi asta mă bucură. Fie după voia ta. Acum întoarce-te acasă, dorinţele ţi se vor îndeplini.
Cu greu a ajuns acasă. La uşă a căzut, leşinase. Când s-a trezit, se afla în pat, bunica sta pe laviţă şi-i mângâia obrajii îmbujoraţi. Focul ardea în vatră trosnind şi spulberând scântei de jar. Era cald şi bine, masa era încărcată cu bucate. Privirea bunicii radia de bucurie. Liniştea împăcării cu viaţa fu străpunsă de o bătaie în aşă, apoi în casă năvăli mama lui Daniel. S-au îmbrăţişat cu foc, lacrimile liu s-au împreunat pecetluind o dragoste adevărată.
- Dragii mei dragi! M-am întors acasă lângă voi. Vă cer iertare pentru greşala mea. Vă promit că n-o să vă mai părăsesc niciodată.
Daniel privi pe geam. Zâmbi larg. Undeva printre fulgii de nea plutea măiastra Zână, zâmbind voioasă îi făcu semn de rămas bun.
L.M
Sfârşit

Datini, Obiceiuri, Superstiţii- Povestea lui Ignat

2008-12-07T08:17:00.000-08:00

Odată cu venirea iernii, gândul meu zboară tot mai des spre anii copilăriei, spre satul meu natal, comuna Blandiana, judeţul Alba.
Atunci, în serile lungi de iarnă, la lumina unei buturugi ce ardea mocnit în sobă, ascultam cu drag poveşti spuse de părinţii mei. Cel mai mult îmi plăcea Povestea lui Ignat, spusă de mama.
În 20 decembrie se sărbătoreşte Sf. Ignat. Atunci, în ajun, mama fierbea boabe de porumb, seara ne strângeam cu toţii în jurul focului, mâncam boaba firbinţi şi aşteptam cu sufletul la gură povestea spusă cu har de mama.

Povestea lui Ignat
Într-un sat aşezat aproape de râul Mureş, trăia un om cu numele de Ignat. Era foarte sărac. Avea opt copii şi al nouălea pe drum. Ignat lucra ca brudar al satului, trecea cu brodul (bacul) sau cu cinul (barca) mergătorii dintr-o parte în cealaltă a Mureşului.
De la această ocupaţie îi venea tot venitul cu care îşi întreţinea numeroasa familie.
Şi era Ignat foarte bun şi credincios. Pentru nimic în lume nu ar fi făcut rău cuiva.
Pe vremea aceea încă mai umbla Dumnezeu şi Sfântul Petru pe pământ, cercetându-i pe oameni. Dar în acelaşi timp umbla şi diavolul, ispitindu-i pe pământeni.
Într-o noapte, când Ignat era la brod, se auzi strigat de pe celălalt mal:
- Ignate, hai de mă trece!
- El iute sare în brodşi trece dincolo, se uită în toate părţile, nimic, nici ţipenie de om. Dacă văzu că nu-i nimeni, Ignat s-a întors la locul lui. N-apucă să se aşeze, că iar se auzi strigat:
- Ignate, hai de mă trece!
Trecu Ignat cu brodul dincolo. Nimeni. Se întoarse iarăşi la locul lui şi iarăşi se auzi strigat:
- Ignate, hai de mă trece!
Din nou, Ignat trecu cu brodul de partea cealaltă a Mureşului. De data aceasta îl întâmpină un străin călare pe un cal negru ca mura.
- Bună noapte, Ignate!
- Bună să-ţi fie inima, străine!
În acest timp străinul descălecă, îşi luă calul de căpăstru şi urcă pe brod, care porni spre celălalt ţărm.
- Ignat nu-şi putea lua privirea de la cal.
- Frumos cal ai, străine!
- Frumos, da. Poate ai vrea să ai şi tu unul la fel.
- O, străine, vise deşarte! În sărăcia mea, cum să am aşa cal?
- Uite ce! Facem un târg: îmi dai ceea ce nu ştii că ai acasă şi eu îţi dau calul.
Cum inima şi mintea lui erau asupra calului, se gândea în van: " Ce să am acasă şi să nu ştiu?" Se tot gândi Ignatla tot ce avea, că doar nu prea avea atâtea, să nu le ştie. Până la urmă zise:
- Facem târgul, străine.
- Bine, Ignate, uite calul cu hamuri cu tot, numai să nu uiţi că peste puţin timp vi să-mi iau plata.
Acestea fiind zise, străinul se făcu nevăzut în noaptea neagră.
A doua zi, când veni Ignat acasă, avu o mare surpriză: în timpul nopţii nevasta îi născuse un fecior de toată frumuseţea. Sărmanul Ignat se îngălbeni ca ceara. " Vai de mine, acesta este lucrul de care eu nu ştiam, am promis copilul meu străinului, care n-a fost altul decât Diavolul!"
- Ce-i cu tine, Ignate, nu ţi-e bucuros sufletul.
- Ba da, dar mă apasă ceva aici în coşul pieptului.
Ignat ieşi afară şi începu să se roage la bunul Dumnezeu şă-l ajute, să-i salveze copilul de cel rău.
Timpul trecea, Ignat aştepta ziua când va veni Diavolul după copil.
Într-o seară, la poarta lui Ignat bătură doi străini.
- Bună seara, gazdă bună!
- Bună venire, la casa unui om sărac. Poftiţi în casă.
- Putem înnopta în casa ta?
- Sigur că se poate. Numai că locul e cam mic.
După cină le făcu patul să se culce. Unul din oaspeţi tise:
- Eu vreau să dorm pe laviţa de la fereastră.
- Bine, fie cum voieşti.
Peste noapte veni diavolul să-şi ia copilul. Bate încetişor la geam.
- Ignate!
- Ce-i?
- Nu eşti Ignat, că eşti Tu, Doamne.
Diavolul tăcu. După un timp strigă iarăşi:
- Ignate!
- Ce-i?
- Nu eşti Ignat, că eşti Tu, Doamne.
Când strigă a treia oară şi primi acelaşi răspuns, Diavolul zise:
- Hai să ciumelcim!
- Hai!
Diavolul începu:
- Ciumelciu ce-i unu.
- La fântâna cu apă bună, mulţi oameni se adună.
- Ciumelciu ce-i doi.
- Omul cu două mâini bine prinde.
- Ciumelciu ce-i trei.
- Săgeata cu trei colţuri bine merge.
- Ciumelciu ce-i patru.
- Carul cu patru roţi bine merge.
- Ciumelciu ce-i cinci.
- Mâna cu cinci degete bine prinde.
- Ciumelciu ce-i şase.
- Carul cu şase boi bine merge.
- Ciumelciu ce-i şapte.
- Unde-s şapte fete într-o casă şezătoarea-i deplină.
- Ciumelciu ce-i opt.
- Unde-s opt feciori într-o casă să nu bagi mâna pe fereastră că o scoţi cioantă.
- Ciumelciu ce-i nouă.
- Cei nouă copii sunt ai mei, nu ai tăi.
- Ciumelciu ce-i zece
- Crepi, drace!
În acel moment dracul a plesnit, din el au ieşit o mulţime de şoareci. Dumnezeu a aruncat o mănuşă din care a ieşit o mâţă, care a început să prindă şoareci. Dar mulţi au scăpat, de-au ajuns până în zilele noastre.

Lena-- proză (7)

2008-12-04T10:23:00.000-08:00

Intrară în casă, tata Lenei nu era acasă.
- Mamă, da unde-i tata? Mi-e dor de el, nu l-am văzut de ceva vreme.
- O, am şi uitat să-ţi spun prin ce trecem noi acum. Au venit mai zilele trecute nişte tovarăşi de la raion cu poruncă să se înscrie oamenii în colectivă.
- Adică, cum mamă?
- Adică te înscrii în colectivă cu tot pământul pe care-l ai. Pământul care de fapt trece în custodia statului. La colectivă munceşti tot anul şi toamna primeşti plata pentru munca prestată.
- Şi tot nu înţeleg unde-i tata?
- Păi unde să fie? Unde-s aproape toţi bărbaţii din sat. Cum se aude căvin activiştii, bărbaţii o iau pe păraie unde stau ascunşi toată ziua.
Tata Lenei se întoarse pe îserate. S-a bucurat mult când a văzut-o pe Lena. După urările de bine Lena îl întrebă:
- Tată, de ce vă ascundeţi, poate o fi bine şi în colectiv!...
- Tu Lenă nu pricepi multe. Cum adică să nu mă ascund, când toţi bărbaţii o fac. Poate să fiu mai prost să mă înscriu în colectiv înaintea altora? Nu asta n-o s-o fac acum.
Lena, pricepea mai multe, dar nu mai zise nimic.
Într-o zi, mergând pe vale, nana Ană împreună cu Lena, s-au întâlnit cu cei de la sfat. Printre ei era şi preşedintele colectivului tete Avacum, care le salută.
- Bună ziua Ană. Unde-i Achim, ca să-l întreb cât are de gând să se mai ascundă, că până la urmă tot în acelaşi loc ajunge, acum sau mai târziu tot vă înscrieţi în colectiv....
- Bună ziua Avacume!... Ca să se gate toate, te rog scrie-ne pe toţi în colectiv.
- Bravo Ană, uite că ai făcut un lucru deştept. Sper sî-ţi urmeze şi alţii exemplu.
Multă muncă de lămurire şi mult timp le-a trebuit celor de la raion să-i convingă pe oameni să-şi cedeze pământurile. Care au făcut-o benevol nu au dus-o rău.
Încet, încetLenaşi-a revenit. Făcea multe plimbări prin împrejurimi. Aerul curat, hrana bună au înzdrăvenit-o, se împlinise, se făcuse frumoasă, aşa cum fusese înainte vreme.
Zaharie încercase s-o vadă cât mai des. Dar Lena evita întâlnirea cu el, nu se putea gândi la alt bărbat.
Din când în când se gândea la Viorel, încă îl iubea şi-acum o durea sufletul când auzea lucruri urâte despre el. Printre altele, auzise că Viorel bea aşa de mult încât nu-i în stare să mai meargă pe picioare. " Oare niciodată n-o să mai fie om de omenie"!... Gândea Lena.
Într-o zi frumoasă de vară, trecuse câteva luni de la incinentul de atunci, Lena se plimba prin marginea pădurii. De după un tufiş, îi apare în faţă un om. Era Viorel, slab, nebarbierit şi ponosit ca vai de el. O clipă, o rivi în tăcere, apoi se lăsă în genunchi în faţa ei, cu glasul sfâşiat de durere îi zise:
- Lena dragă, te rog iartă-mă pentru ce am făcut, iartă-mă că te-am făcut să suferi atâta. Fără iertarea ta am să mor, uită-te cum arăt şi dacă tu nu mă ierţi, voi decădea de tot. Te-am iubit şi te voi iubi până la moarte.
Lacrimile îi curgeau şiroaie.
Lena se înduioşase, îl iubea prea mult ca să nu-l ierte. Se lăsă ciuci, îi mângâie obrajii supţi şi-i zise:
- Viorel, te voi ierta dacă te îndrepţi, să nu mai bei şi să te pui pe treabă. Când vei face toate astea, mă voi întoarce la tine.
După o lună, Lena s-a întors la Viorel, care-i arăta o dragoste pură şi o dorinţă curată. După un an Lena, a născut un băiat de toată frumuseţea.
Nană Rafilă şi tete Pantilie erau cei mai fericiţi bunici.
Zaharie nu s-a mai căsătorit niciodată. Considera că dacă Lena n-a fost să fie a lui, alta nu-i poate lua locul.
Viaţa e aşa cum vrea ea, nu cum vrem noi.

SFÂRŞIT

Lena-- proză (6)

2008-09-28T01:50:00.000-07:00

Viorel, după ce i-a trecut aburii băuturii, îi venea să-şi smulgă părul din cap. Se căia amarnic de fapta făcută. Plângea ca un copil în faţa mamei lui.
- Vai de capul meu mamă, uite ce faptă urâtă am făcut. Olimpia e de vină, m-a ademenit în braţele ei şi eu ca un prost, nu am rezistat ispitei. Îmi vine s-o nenorocesc.
- Nu-i nevoie s-o nenoroceşti tu. Hai de te uită pe fereastră.
Viorel, se apropie de fereastră. Tocmai atunci, trecea Olimpia cu tălăngile după ea. Viorel lăsă capul în jos şi se roşi ca focul. Încetişor se aşeză pe un scaun, îşi sprijini capul în mâinii şi nu mai scoase nici o vorbă. După un timp se auzi strigat de mama lui.
- Viorele, Zaharie vrea să-ţi spună ceva!...
Cu inima stânsă, viorel ieşi la poartă unde îl aştepta Zaharie.
- Bună vreme Viorele!
- Să fi sănătos Zaharie!
- Nu mă întrebi ce face Lena? Şti că eu m-am dus cu ea la spital şi poate eşti curios să şti ce-i cu ea, că doar e nevasta ta!
- Nu îndrăznesc Zaharie.
Din ochii lui Viorel începură a picura lacrimi.
- Lăcrimezi târziu Viorele, fapta-i împlinită. Oricum află că acum e în afară de pericol, era s-o pierzi şi era mare păcat, nevastă ca ea nu mai găseşti. Poate mergi la spital s-o vezi!
- Eu aş merge, dar nu ştiu dacă ea mă primeşte...!
- Încearcă şi-i vedea. Să şti Viorele că-mi pare rău că tu şi Olimpia ma-ţi crezut prost şi mototol. Ea şi-a primit pedeapsa, pe tine te vede Dumnezeu şi ţi-o plăti după vrerea Lui. Rămâi cu bine!
- Mergi sănătos Zaharie!
Câteva zile Viorel n-a cutezet să meargă la spital. Totuşi, într-o zi şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus. Acolo, a fost luat la rost de medicii care o îngrijeau pe Lena.
- Să ştii, măi băiete că nevasta ta te poate băga în puşcărie! Cum ai putut face o asemenea faptă ruşinoasă?!
- Nu ştiu, am fost beat. Dar, acum pot s-o văd!
- Tu poţi, dar nu ştim dacă ea vrea să te vadă....O întrebăm şi-ţi spunem.
Dar Lena, nu voia să-l vadă şi Viorel a plecat cu capul plecat şi ochii împăienzeniţi de lacrimi, spre casă.
O lună de zile, a bătut Viorel drumul la spital s-o vadă pe Lena, zadarnic, ea a refuzat să-l primească.
Ovizitase de câteva ori Zaharie. Lena îl primea cu sfială, se ruşina de felul în care arăta atunci bătută. Cel mai des o vizita mama ei şi Lena era bucuroasă că-i aduce veşti din sat.
- Lena, şti că Zaharie nu mai stă cu Olimpia?
- Nu! Dar de ce s-au despărţit?
- Păi, ştia şi el de treaba Olimpiei cu Viorel... În câteva cuvinte îi povesti ce-a păţit Olimpia...
După vindecare, Lena fu externată. Nană Ană venise după ea. Lena era palidă şi slăbită, mama ei era îngrijorată.
- Ştii Lena, la gară ne aşteaptă Zaharie cu căruţa. Zice că e drumul lung şi ţi-e greu să-l străbaţi pe jos.
- Nu trebuia mamă, nu vreau să vorbească satul cine ştie ce...
- Pe undeva ai dreptate. Tu te mai întorci la stăneşti?
- Nu mamă, nu mă pot împăca cu Viorel.
- Nici nu ştii că Viorel s-o apucat de băutură. Aproape în fiecare zi e beat şi atunci blastămă la căţeaua care i-a destrămat familia.
- Ce să fac mamă!? Aşa a fost să fie.
La gară, Zaharie îmbrăcat spilcuit o primi cu bucurie pe Lena. Oajută să se aşeze în căruţă pe nişte otavă, apoi mână caii încet spre casă
- Cum te simţi Lenă? Eşti tare palidă, va trebui să ieşi mult la aer şi să mânânci bine să te întăreşti.
- Mă simt bine Zaharie. Acum când mă văd la poarta satului, parcă am prins putere.
Le lăsă la poarta casei, după un salut respectos plecă în treaba lui.
- Bun băiat Zaharie, păcat şi de norocul lui... Zise nana Ană
Lena părea îngândurată.
- Aşa e mamă, aşa e!...

Lena-- proză (5)

2008-08-31T01:46:00.000-07:00

-Stai jos, Viorele, să vorbim ceva amândoi!
- Mamă dragă, nu prea am chef de vorbă. Spune repede ce ai de spus, că nu mă simt bine!
- Viorele, eşti bărbat în toată firea, trebuie să judeci lucrurile cu dreptate. Spune tu, dreptu-i ce faci, de ce ai luat-o pe Lena dacă acu' umbli cu alta?
Viorel sări ca ars.
- Să nu vă amestecaţi în treburile mele. Fac ce vreau, nu ce ziceţi voi. Şi-apoi, cine ţi-a zis că umblu cu alta? Desigur, Lena s-a plâns, neghioaba. N-a avut curaj să-mi zică mie nimic şi va întărâtat pe voi împotriva mea.
- Vorbeşti cu păcat. Lena nu ne-a spus nimic. Lumea şuşoteşte că umbli cu Olimpia. Lena ştie, dar e o doamnă faţă de tine, a înghiţit în ea, sărmana, dar tu te-ai gândit ce face Zaharie dacă aude? Acela te junghie ca pe un porc.
- Mamă. lăsaţi-mă în pace, că altfel fac urât!
- Să te las în pace, ai? Nu ţi-e ruşine, să ajungem de ruşinea satului! Să plece Lena de la noi, pramatie afurisită ce eşti! Mai bine pleci tu, decât să plece ea!
- Cine-a zis că pleacă?
- Păi ea, sărmana. Că nu mai poate îndura să te ştie umblând cu alta.
- Da' ei, las' că-i arăt eu plecare! După ce-am luat-o fără zestre ca lumea, acu i s-a suit la cap şi face pe grozava. Ce pierde că am şi pe alta? Are casă, are ce-i trebuie. Olimpia mişcă mai bine, de-aia merg la ea.
- Să-ţi fie ruşine, măgarule, eti beat şi nu şti ce vorbeşti! Dar să ştii că dacă nu te laşi de Olimpia, eu te spun la Zaharie şi la urmă fie ce-o fi!
Viorel ieşi trântind uşa, se duse în pivniţă, trase vinars într-o sticlă şi trase câteva gâturi bune, care-l ameţiră de tot. Clătinându-se, se duse în odaia Lenei.
Lena stătea pe pat şi croşeta. Viorel o privi cu ochii împăienjeniţi de băutură. I se părea urâtă şi slabă. Intr-adevăr, de când ştia că Viorel umblă cu Olimpia, Lena a slăbit mult. Era slabă, dar nu urâtă.
Viorel se apropie de ea, îi smulse lucrul din mână şi-l aruncă jos, apoi o lovi peste gură cu dosul palmei.
- Căţea afurisită, vrei să pleci de la mine? Unde mama dracului vrei să mergi, ţi-ai găsit ibovnic şi vrei să mergi la el? Eu nu mai sunt bun?
Din buza Lenei curgea sânge, pătându-i cămaşa albă de pe ea. Asta îl întărâtă şi mai mult pe Viorel.
- De ce taci, muto, spune de ce taci! Şi-o lovi din nou. Ţi-e necaz că umblu cu Olimpia? Îi mai bună decât tine, de-ai merg la ea. Poţi să crăpi, că tot nu mă las de ea. Dar ca să-ţi treacă pofta de a pleca, îţi arăt eu că ai bărbat şi trăbă să stai cu el, cum o fi, bun sau rău.
Lena avea părul lung făcut conci în vârful capului. Viorel îi desfăcu conciul, şi-l învârti pe după mână şi-o trase pe Lena jos din pat, apoi începu s-o lovească cu picioarele, cu pumnii, pe unde apuca.
- Na, mai pleci de la mine? Îţi arăt eu plecare, poate în copârşeu, dar vie nu pleci!
Olovi până se sătură el de dat, apoi ieşi trântind uşa. Se urcă în pod şi adormi buştean.
Lena era aproape leşinată. Îi curgea sânge din nasşi gură, ochii erau vineţi şi umflaţi de aproape nu mai vedea cu ei. Vânătăi avea pe tot corpul. După ce-a ieşit Viorel întră în odaie nană Rafilă. Când o văzu pe Lena începu să ţipe:
- Tulai, Doamne! Lena, mamă, ce ţi-a făcut banditul, vai de mine, putea să te omoare. Pantilie, Pantilie, vin' să vezi ce-a făcut fiu-to!
Socrul Lenei veni repede. Când o văzu pe Lena aşa bătută, se cruci.
- D-apoi tu, Rafilă, n-ai văzut că-i beat, să nu-i fi zis nimic! Eu am fost afară, da tu din casă n-ai auzit c-o bate?
- N-am auzit nimic. Ce crezi, că-l lăsam s-o zdrobească în halul ăsta?
- Unde-i Viorel, să-i înmoi şi eu un pic oasele?
- Parcă eu ştiu? Hai, s-o punem, sărmana în pat!
Nană Rafilă îl trimise pe tete Pantilie afară, o dezbrăcă pe Lena de cămaşa plină de sânge, o şterse cu cârpa udă pe faţă, pe mâini, pe piept. Lena gemea încetişor.
- Draga mamii, te-a zdrobit menorocitu'. Beat cum a fost, nu s-a mai uitat unde dă.
O îmbrăcă cu alte haine, îi puse o cârpă udă pe frunte şi ieşi zicându-i:
- Să stai liniştită, Lenă, să nu faci ceva complicaţii, că eşti lovită rău!
După ieşirea soacră-si, Lena adormi. După puţină vreme se trezi cu dureri groaznice în cap. Începu să se zvârcolească în pat, apoi începu s-o doară pântecele. Se porni o hemoragie mare, sărmana era însărcinată de câteva luni, nu spusese la numeni nimic, cui să spună? Viorel poate nici nu s-ar fi bucurat, pe el îl interesa doar Olimpia.
Când intră nană Rafilă la ea, Lena ardea ca focul. Sângele trecuse prin saltea şi sub pat, pe duşumea, era o băltoacă închegată. Mai apucă să-i zică soacră-si:
- Mamă, mor. Vă cer iertare dacă v-am supărat cu ceva.
Apoi îşi pierdu conştiinţa.
- Pantilie, Pantilie, vecini, săriţi că moare Lena! Vai sărac de mine, ce ne facem? Pantilie, fugi după cuscra Ană!
Începură a se aduna vecinii. În curând veni şi nană Ană şi tete Achim.
Nană Ană începu să plângă în hohote:
- Buna mea copilă, numai eu sunt de vină. Eu te-am măritat cu bogatu' şi uite unde ai ajuns! Să mori în floarea vieţii...
Zarva şi bocetele îl treziră pe Viorel. Coborâ jos din pod să vadă ce s-a întâmplat. Când o văzu pe Lena, se răsti la maică-sa.
- Ce i-aţi făcut? Ce are?
- Mai întrebi, criminalule, beţivule, uite în ce hal ai bătut-o!
- Eu?! Nu, nu se poate! N-am făcut eu aşa ceva! Lena, soţia mea scumpă! Doamne, ce-am făcut, am omorât-o!.
Nană Ană îl prinse de piept:
- Nemernicule, era însărcinată. Dacă moare, puşcăria te mănâncă. Dacă ajută Dumnezeu să trăiască, n-o mai las un ceas cu tine!
Zaharie trecea pe drum cu căruţa. Auzind zarvă, intră să vadă ce-i. Când văzu despre ce-i vorba, le strigă:
- Oameni în toată firea şi sunteţi zăpăciţi. Păi dacă mai staţi mult aşa, chiar moare. Daţi-mi repede o plapumă!
În căruţă avea fân. Puse plapuma peste fân. O luă pe Lena în braţe şi-o puse în căruţă.
- Mai daţi ceva de învelit!
O înveli pe Lena, apoi se urcă pe capră şi, fără să mai ia pe nimeni cu el, dădu bice cailor. Mergea căruţa de săreau scântei din roţi. La primărie telefonă după salvare, spunând că-i caz de moarte. După douăzeci de minute veni salvarea. Şoferul îl întrebă pe Zaharie dacă-i bărbatul femeii.
- Dacă aş fi bărbatul ei şi aş fi adus-o în halul acesta, m-aş fi spânzurat singur!
- Bine, dar îi trebuie însoţitor. Vii dumneata cu ea?
- Oi veni, de trăbă.
O puseră pe targă şi-o urcară în salvare. Zaharie trimise un om cu căruţa acasă şi el se urcă lângă Lena.
Cât dură drumul până la spital, Zaharie o privi pe Lena cu nespusă milă, era toată vânătă.
- Sărmana Lenă, de ce n-am avut eu parte de-o nevastă ca tine! Dar las' că te răzbun eu! Că ştiu de unde ţi se trage ţie bătaia asta. Mă întorc eu acasă şi-i auzi tu ce-am să fac.
Când au ajuns la spital Lena era în ultimul grad, viaţa ei atârna de-un fir de păr. La început, crezând că-i bărbatul ei, îl luară în focuri pe Zaharie.
- Nu-s bărbatul ei. N-avea el curaj să vină cu ea.
Ore în şir au luptat oamenii în halate albe să-i salveze viaţa şi până la urmă au reuşit, cu mari eforturi.
Zaharie n-a părăsit spitalul decăt atunci când a auzit că Lena e înafară de orice pericol. Abia atunci porni şi el spre casă. Ajunse noaptea târziu. Olimpia dormea numai într-o cămăşuţă subţire, prin care i se vedeau formele bine conturate. Zaharie o privi şi-i veni silă. Niciodată nu va mai putea pune mâna să mângâie acel trup altădată atât de dorit. Dar nici în preajma lui nu-l va mai putea suferi. Şi pentru că-l făcuse de ruşine pe el, om bun şi aşezat, şi pentru că o făcuse pe Lena să sufere atât, căci ştia şi el de legătura ei cu Viorel, o va pedepsi rău, să ştie tot satul ce păţeşte o pramatie ca nevastă-sa.
Puse capul pe masă şi moţăi aşa până la ziuă. Olimpia se trezi şi-l luă la rost:
- Numai tu te-ai găsit să mergi cu Lena la spital, de ce nu s-a dus bărbatu-său, nu tu?!
- Olimpia, din vina cui a ajuns Lena la spital? Ştiii, sau îţi spun eu?
- De unde să ştiu? Ofi mişcat din coadă şi-o prins-o Viorel. Altfel cum?
- Îţi spun eu, pramatie ce eşti! Din cauza ta. Tu crezi că eu nu ştiu că umblai cu Viorel? Ştiam eu şi ştia şi Lena. Dar am fost amândoi domni faşă de voi. Acum însă, gata! Împreună nu mai putem sta. Eu nu te bat. Ţi-am pregătit altă pedeapsă, pe care o meriţi din plin.
Olimpia începu să plângă:
- Zaharie, iartă-mă, că n-oi mai greşi niciodată. Viorel m-a ademenit, s-a ţinut de capul meu mult, n-am putut scăpa de el.
- Minţi, neruşinat-o! Tu te-ai ţinut de el. Tu te-ai dus în poiană să-l ajuţi la fân. Ce-ai crezut, că-s prost, sau orb? Am ştiut totul, dar te-am lăsat în pace, am sperat că e o toană trecătoare, căci te iubeam. Dar acum e gata. Nu mai are rost să vorbim.
- Zaharie, îţi jur credinţă veşnică, nu mă alunga!
Şi Olimpia căzu în genunchi, împreunându-şi mâinile a rugă. Zaharie o privi cu scârbă:
- N-ai pic de mândrie în tine. Te înjoseşti ca ultima femeie. Nu te pot ierta, nici pentru mine, nici pentru ce i-ai făcut femeii care a scăpat ca prin urechile acului de moarte. Hai, cată hainele cu care te-ai dus atunci în poiană!
Olimpia, ne ştiind ce vrea să facă, căută hainele.
- Îmbracă-te cu ele, să mă ispiteşti şi pe mine ca pe Viorel, atunci!
După ce se îmbrăcă Olimpia, Zaharie o chemă afară. Acolo avea pregătite patru tălăngi mari, de vite, legate cu o cureluşe. Le luă şi le legă de mijlocul Olimpiei, apoi îi zise:
- Păcat de tine, femeie! Dacă erai cumsecade, aici o duceai bine. Acum, în pas alergător să nu te opreşti până la ai tăi. Uite aici un bici, dacă te opreşti am să dau fără milă.
Olimpia n-avu de ales, o luă la fugă prin sat, spre părinţii ei. Făcea un zgomot cu tălăngile, că stârni toţi dulăii din sat. Oamenii ieşeau la poartă şi-o priveau ca pe mireaz. Zaharie o urma la oarecare distanţă. Când ajunse la socri, le zise:
- V-am adus pramatia acasă. Mâine vă trimit ce mai are la mine.
Din ziua aceea n-a mai văzut-o nimeni pe Olimpia. Plecase în lumea largă, să ni mai dea ochii cu oamenii din sat.
Viorel, după ce i-a trecut aburii băuturii, îi veneasa-şi smulgă părul din cap. Se căia amarnic de fapta lui. Plângea ca un copil şi se căina mamei-lui.

Lena-- proză (4)

2008-08-29T03:12:00.000-07:00

Viorel aşeză brazda să nu se vadă locul hârjonelii. Luă coasa şi începu să cosească, dar fără elan. Era prea mare zăpuşeala. Lăsă coasa jos şi se duse la umbră, se întinse pe spate şi se gândi la Lena, la Olimpia. Lena era nevasta lui, se simţea bine cu ea. Dar simţea că de acum o va dori iarăşi pe Olimpia, se potrivea mai bine cu ea. Şi dacă află Lena sau Zaharie? Gândurile îi fură întrerupte de Lena, care-i aducea într-o cofiţă mâncare.
Lena se aşeză lângă el şi întinse mâna să-i şteargă sudoarea de pe faţă. Viorel se trase îndărăt. Lena rămase cu mâna pe jumătate întinsă, apoi şi-o lăsă în poală.
- Eşti ostenit, Viorele!
- Sunt, sigur că sunt, că muncesc ca prostu' să ai tu de toate.
Gestul dinainte şi tonul de acum au surprins-o pe Lena. De cînd s-a luat cu Viorel, el nu se ferise niciodată de mângâierea ei, ba chiar îi plăcea să fie mângâiat.
- Da' nu munceşti numai pentru mine. Şi nu munceşti numai tu, muncesc şi eu şi părinţii tăi. Până acum nu te-ai văitat că munceşti prea mult. Puteai tocmi un cosaş să te ajute.
- După mintea ta aşa-i face, dar bani i-am strâns cu sudoare şi nu-i putem împrăştia aşa uşor.
Lena s-a întristat, vedea ea bine că Viorel are ceva, are chef de harţă şi ea nu voia să se certe cu el.
- Hai de mâncă, Viorel, că ţi-o fi foame!?
- Întinde masa şi, până mânc eu, tu te du şi împrăştie brazdele!
Lena, pe un ştergar de pânză, îi aşeză mâncarea, apoi se ridică, luă furca cu patru coarne şi începu să împrăştie brazele cosite de Viorel. Împrăştia fânul proaspăt cosit şi-i venea să plângă, prea îi vorbise răstit Viorel. Tot împrăştiind, observă în fân un obiect lucitor. Se aplecă şi-l luă în mână: era o agrafă de prins părul, din metal galben încrustat că mărgele. Se uită spre Viorel, dar el mâmca cu spatele spre ea.
Lena puse agrafa în sân şi, cu inima strânsă, împrăştia mai departe fânul.
Acum începea să înţeleagă purtarea lui Viorel. Gândul îi fugi la stăpâna agrafei: mai văzuse ea o asemenea agrafă în părul Olimpiei. Deci Olimpia a fost la Viorel, se tăvăliseră prin iarba care o împrăştia ea acum. O podidi plânsul.
Viorel terminase de mâncat şi se ridică să cosească mai departe. Lena îşi şterse pe furiş lacrimile, nu vroia s-o vadă Viorel plângând.
Au lucrat amândoi la fân până spre seară, nu vorbiră aproape de loc. Nici acolo şi nici acasă nu-l întrebă ce-i cu agrafa din iarbă. Se gândi ea ca a doua zi, când Viorel avea o postată de cosit, să vină mai devreme şi să se ascundă, să vadă ce se întâmplă în poiană.
Seara, motivând că-i obosit şi încins după o zi de coasă, şi-n odaie-i zăpuşală, Viorel luă o pătură şi se culcă singur în podul cu fân. Era pentru prima oară de la căsătorie că dormeau despărţiţi.
Lena nu încercă să-l oprească, după plecarea lui îşi îngropă faţa în perină şi plânse până o usturară ochii. Nu dormi aproape toată noaptea. Nici Viorel nu putea să doarmă, îi era necaz pe el însuşi, nu înţelegea nici el ce la apucat. Îi venea să fugă în casă, s-o strângă pe Lena la piept şi să-i ceară iertare, dar o încăpăţânare neînţeleasă nici de el îl oprea. Se ruga la Dumnezeu ca a doua zi să nu mai vină Olimpia, ca el să poată fi cu Lena ca înainte, o iubea pe Lena din toată inima şi nu-şi imagina viaţa fără ea. Trebuie să-i spună Olimpiei să-l lase în pace, şi-i va spune chiar a doua zi, dacă va veni.
Odată cu ivirea zorilor Viorel se trezi şi, fără să mai intre în casă îşi luă coasa şi porni în poiană. Se gândea la Olimpia, parcă-i vedea sânii goi lipiţi de el şi atunci se stârnea din nou în el dorinţa de a o avea, apoi se gândea cu teamă că va veni Lena şi va da peste ei. Şi atunci vor fi de mirul satului.
Pe la prânz se trezi cu Olimpia lângă el.
- Mă aşteptei, Viorele?
- Te aşteptam să-ţi spun să-ţi vezi de bărbat, că nu-i bine să continuăm aşa, până la urmă se află şi o fi rău. Eu nu vreau s-o pierd pe Lena.
- Nu te ştiam aşa fricos. Bine, dacă tu zici aşa, aşa să fie. Lasă-mă să te pup o dată şi plec.
Se apropie de Viorel, îl cuprinse pe după gât şi sărutându-l, se lipi toată de el. Viorel o prinse în braţe şi se lăsară jos pe fân.
De undeva din pădure, de după o tufă, Lena se uita la frământările lor şi plângea, îi venea să meargă peste ei să strige, să-i blesteme. Dar nu făcu nici o mişcare. După plecarea Olimpiei mai stătu un pic să-şi şteargă lacrimile, apoi se duse la Viorel.
- Uite, ţi-am adus prânzul. Hai de mânâncă!
Viorel o urmă la umbră, pe gânduri. "Doamne, ce schimbată-i Lena" se gândea el. "Ce trasă-i la faţă şi pare plânsă. Oare n-o fi văzut-o pe Olimpia? Dar nu, nu cred. Olimpia a luat-o prin pădure, n-avea cum s-o vadă. A, e supărată c-am dormit în pod? Ei, las' că-i trece ei deseară."
Lena îi aşeză masa şi, lăsându-l să mânânce, se apucă de fân. N-au schimbat nici un cuvânt. Lena era prea tristă ca să mai poată vorbi. Viorel, văzând-o supărată, începu să se teamă că ea ştie ce n-ar trebui să ştie.
Socrii Lenei, pe cât se vesteau la început a fi de aprigi, pe atât se purtau de frumos cu Lena. Bunătatea şi hărnicia ei i-au încântat, o iubeau ca pe fiica lor. Şi-ar fi fost vai de Viorel dacă aflau de legătura lui cu Olimpia. O zăzură şi ei pe Lena plânsă şi trasă la faţă şi nană Rafilă o întrebă:
- Lena, mamă, ce ai, nu te simţi bine, eşti ostenită, sau ai altceva?
- N-am nimic mamă, sunt un pic cam obosită.
După cină Viorel vru să se pună în pat cu Lena, dar ea îi puse pătura în braţe şi-i spuse:
- Aicea e zăpuşală mare, du-te de te culcă în pod, că-i mai răcoare!
Viorel ieşi trântind uşa. Se duse în pod, dar nu-şi găsea locul, nu se dumirea ce are Lena. Într-un târziu adormi.
Începând de atunci Lena dormea în casă şi Viorel în pod. Într-o zi Lena îi arătă agrafa şi-i spuse:
- Viorele, uite agrafa asta, s-o dai la cine o pierdut-o în fânul din poiană, că poate mai are nevoie de ea.
Atunci Viorel a înţeles că Lena ştie totul, dar evită discuţiile şi salvează aparenţele şi începu s-o preţuiască şi mai mult, dar nu ştia cum să facă să se împace cu ea.
Într-o zi Zaharie plecă cu carul cu făină la sâte în alt sat. Olimpia îl chemă pe Viorel la ea, spunându-i că-i singură. Viorel s-a dus. Lena care-l văzuse pe Zaharie plecând, începu să aibe bănuieli văzând că Viorel, sub un motiv oarecare a plecat de acasă. Se gândi să-l caute la moară. Intră în moară. Nimeni. Ieşi în curte. Nimeni. Deodată, dinspre grajd, i se păru că aude râsete şi hârjoneli. Se apropi. Râsetele veneau dinspre podul grajdului. Urcă tiptil pe scară şi-i văzu, pe Viorel şi pe Olimpia, goi puşcă şi hârjonindu-se. Lena s-a dat jos şi-a luat-o la fugă.
Se pare că s-a umplut paharul. Lena a venit acasă, şi-a strâns lucrurile şi le-a aşezat în ladă. S-a îmbrăcat frumos şi a aşteptat să vină Viorel. Între timp a venit nană Rafilă, care s-a minunat tare.
- Doamne fereşte! Da' ce faci, Lenă?!
- Ce să fac, mamă, mă duc în lume.
- Da' ce s-a întâmplat, fata mamii? Am băgat eu de seamă că e ceva între voi, dar spune-mi şi mie ce e?
- Nu pot, mamă. Dacă vrea, să-ţi spună Viorel. Îm orice caz nu e vina mea.
- Da' unde-i Viorel acum?
- Nu ştiu, a plecat fără să-mi spună unde merge.
- Lena, noi te socotim ca fata noastră. Eu şi Pantilie te preţuim mult şi nu te lăsăm să pleci de la noi. Dacă Viorel îi vina, să plece el, tu rămâi cu noi. Hai, dezbracă-te şi pune hainele la loc, cu domnu' Viorel stau eu de vorbă când o veni.
Nu după mult timp apare şi Viorel, era un pic cam băut. De cum întră în casă mama Rafilă îl chemă la ea. Intrară amândoi în odaia bună.

Lena-- proză (3)

2008-08-23T23:58:00.000-07:00

Prima îi întâmpină socra mare:
- Unde-aţi fost, porumbeilor? A! Ia să văd eu cuibul vostru!
Se duse repede în odaia tinerilor, de unde ieşi cu un cearşaf alb pe care se vedeau nişte pete roşii ca frăguţele. Socra mare îl puse pe umărul mirelui şi-l îndemnă să-şi joace mireasa, că merită, "draga de ea".
A fost veselie mare, toată lumea părea fericită şi mulţumită. Numai Olimpia lui Vălean stătea într-un colţ posomorâtă. Îl iubise mult pe Viorel, i se dăruise de mult, crezând în vorbele lui şi sperând s-o ia de nevastă. Dar uite că el e mirele alteia şi în seara asta nu s-a uitat nici măcar o dată la ea. Mai alaltăseară o fluierase să vină în fundul grădinii şi ea, ca o proastă, s-a dus. Şi acum, uite cum o soarbe din ochi pe Lena!...
Dar nu-i nimic! Îl face ea pe Viorel să sară iarăşi pârleazul în grădina ei. Tot rumegându-şi furia, nu băgă de seamă când lăngă ea se aşeză Zaharie din Vale, morar cu stare bună. Scăpase de vreo doi ani doi ani de armată, până acum nu-şi găsise fată pe plac. Era Zaharie flăcău frumos, înalt, făcut bine, cu părul blond-auriu pieptănat într-o parte. Avea ochii verzi, limpezi ca apa de izvor, cu priviri şăgalnice, după cum îi era şi zâmbetul. Zâmbea mai tot timpul. După făptură se vedea a fi un om tare bun. Era singur pe lume, părinţii îi muriseră, fraţi n-avea. La moară era doar el şi-o slugă, pripăşită de pe nu ştiu unde. Pusese el de mult ochii pe Olimpia şi-o urmărise. Ştia că se întâlneşte cu Viorel şi atunci s-a gândit că, poate, so-r lua. Dar acum Viorel s-a însurat, deci locul e liber, de aceea s-a dus la Olimpia.
- Olimpie, o fată frumoasă ca tine să stea după masă! Hai să jucăm amândoi!
- Hai, că vin! Gândi în sinea ei: "Dacă nu-i calu' îi bun şi măgaru' ".
Jucă Olimpia toată noaptea cu Zaharie, se uita în ochii lui, râdea şi-i vorbea şoptit, se gândea să-l facă gelos pe Viorel, dar Viorel n-o băga în seamă, nu-i aruncă nici măcar o privire. Spre ziuă, Olimpia n-a mai putut răbda:
- Zaharie, merg acasă, nu mai pot juca şi nu mai am stare. Mă doare rău capu' şi mi-i tare greaţă.
- Hai că vin să te conduc.
Cei doi s-au dus să dea mâna cu mirii, urându-le fericire şi noroc, apoi au plecat. Când a dat mâna cu mirele, Olimpia voia să-l sărute, dorindu-i fericire, dar Viorel s-a tres un pas înapoi, a dat mâna cu Zaharie, apoi s-a îndreptat spre alt grup care pleca.
Zaharie o conduse până la poartă. Când să se despartă, o trase spre el şi-i cuprinse buzele într-o sărutare lungă, pătimaşe. Olimpia nu se împotrivi. Îşi încolăci mâinile după grumajul lui şi, săltându-se pe vârfuri, îl sarută la rândul ei. Trupul fetei începu să freamăte uşor, Zaharie simţi tremurul trupului tânăr, cu carnea pietroasă.
- Olimpia, vino la mine, sunt singur, după cum ştii şi nu te vede nimeni!
- Vin, Zaharie, dar numai aşa, dacă mă ţii pentru totdeauna. Adică să mă iei de nevastă.
- Păi pentru asta n-ar trebui să te cer de la părinţii tăi, să fscem nuntă, ca toţi oamenii?
Olimpia, îşi lăsă capul în jos, ca Zaharie să nu-i vadă tulburarea din privire.
- Ai dreptate, Zaharie, sunt cam zăpăcită acum, parcă mi-am pierdut minţile.
- Lasă, Olimpia, o să-ţi treacă. Eu ştiu ce-a fost între tine şi Viorel, da' nu-mi pasă ce-ai făcut până acum. Să ştii c-am să vin la ai tăi să te cer de nevastă.
După o lună, lumea din sat a fost chemată la nunta Olimpiei cu Zaharie, nuntă la fel de mare ca cea a Lenei cu Viorel.
Două nunţi puse la cale din ambiţie. Viorel o dorea pe Lena şi fără nuntă n-o putea avea. Olimpia s-a măritat să-i facă necaz lui Viorel. Şi uite-aşa, fără să te gândeşti bine ce faci, porneşti pe cărare greşită. Cănd îţi dai seama că-i greşită cărarea, e prea târziu şi-i faci să sufere pe cei care poate ar merita preţuire şi dragoste.
Aşa s-a întâmplat şi cu tinerii noştri căsătoriţi, care la început păreau cele mai fericite perechi şi cei mai fericiţi tineri căsătoriţi.
O lună de zile Lenei i se păru că trăieşte în vis. Viorel era atent cu ea, îi vorbea frumos, noaptea era drăgăstos din cale-afară. Socrii o apreciau şi-o lăudau la toţi vecinii. Şi poate o ducea mult timp aşa, dacă nu-şi vâra coada o diavoliţă între ei.
Olimpia, deşi era măritată, se părea că n-o mulţumea Zaharie, nu era ca Viorel.
Cu Viorel se simţea altfel, el era în stare să-i astâmpere pojarul din trup, pe când Zaharie era ca şi cocoşul, hop, ţop şi gata, se întorcea cu spatele la ea şi adormea. Olimpia rămânea cu ochii în grindă şi-i venea să plângă, dar ce să-i facă, acesta-i bărbatul ei şi gata, trăbă să ţină de el aşa cum e.
Pojarul şi-l poate astâmpăra şi altfel. Se hotă să-l urmărească pe Viorel. Măcar din când în când să se întâlnească amândoi pe furiş. Parcă ce pierde pe chestia asta Lena sau Zaharie. N-or să afle ei niciodată. Dar cum să stea de vorbă cu Viorel; că de când s-a însurat nici nu s-a mai uitat la ea.
Trebuie să-l urmărească, să-l întâlnească undeva în afara satului şi acolo n-o s-o respingă Viorel.
Într-una din zile află că Viorel merge singur la coasă, într-o poiană departe de sat.
Olimpia îşi luă pe ea o bluză subţire de borangic prin care se zăreau sânii mari şi frumoşi, o fustă prin care ise vedea tot trupul, iar pe deasupra îşi luă o altă rochie, să n-o vadă Zaharie mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. Când fu gata îi zise lui Zaharie:
- Măi, Zaharie, vezi că mă să duc mălaiul la mama şi de acolo mă duc la cooperativă să mai cumpăr ceva.
- Du-te, numa' să nu uiţi de tine pe la mumă-ta.
- N-avea grije, mă întorc curând.
Plecă Olimpia grăbită prin sat în sus, apoi intră pe un părău şi de acolo în pădure. După o bucată bună de mers ajunse în marginea poienii unde Viorel, dezbrăcat până la brâu, cosea de zor. Olimpia îşi lepădă rochia şi o ascunse într-un tufiş. Îmbrăcată în straiele subţiri prin care i se vedea tot trupul, se apropie de Viorel.
- Bun lucru, Viorele! Ai nevoie de ajutor?
- Mulţam de urare! Cât despre ajutor, îmi vine acuşi Lena cu mâncare.
- Uf! Ce zăpuşală!
Şi Olimpia îşi desfăcu bluza, lăsându-şi sânii goi. Lui Viorel i se aprinse privirea.
- Olimpio, nu mă ispiti! Am nevastă bună, tu ai bărbat, să ne vedem fiecare de treabă.
- Viorele, eu numai cu tine mă simt bine. Ce vezi tu rău în faptul că ne întâlnim câteodată?
- Nu, Olimpia, du-te şi lasă-mă! Acuşi vine Lena şi te găseşte aici.
Olimpia nu-l luă în seamă, se apropie de el şi-şi încolăci mâinile pe după gâtul lui. Sânii goi se lipiră de pieptul lui. Viorel nu mai putu rezista, o cuprinse în brate şi-o răsturnă pe brazda de curând cosită.
După câteva minute se ridicară amândoi. Viorel îşi legă iute brăcinarul, uitându-se cu teamă în direcţia de unde ar putea să apară Lena. Olimpia îşi încheie bluza, îl sărută, zicându-i:
- Viorele, n-am să mă las niciodată de tine, aşa să ştii! Când se va ivi ocazia am să vin din nou.
Apoi fugi repede, intră în pădure, îşi luă haina pe ea şi se întoarse acasă.

Lena-- proză (2)

2008-08-17T01:40:00.000-07:00

Aşa a trecut aproape un an...Încercase Viorel pe toate căile să se aprorie de Lena. Îi promise câte în lună şi-n stele, doar, doar, o va îndupleca. Lena nici nu vroia să stea de vorbă. Împotrivirea ei îi aţâţa şi mai mult dorinţa. O dorea din tot sufletul şi din tot trupul lui. Nu putea să stea o zi fără s-o vadă.
Acum o lună, Lena mergea cu mama ei la cooperativă. Drumul trecea pe lângă casa lui Viorel. El lucra ceva prin curte. Când le văzu ieşi la poartă:
- Bună ziua, nană Ană!
- Să fii sănătos, Viorele
- Nană Ană, aş vrea să-ţi spun ceva.
- D-apoi pofteşte de-mi spune!
- Nană, nu ştiu cum să încep. Uite ce-i: mie îmi place fata asta a dumitale, de Lena, şi cu voia dumneavoastră, duminică aş veni cu tata în peţit.
Lena se roşi toată. Nici prin gând nu-i trecea că Viorel ar cereo de nevastă. Nană Ană o clipă rămase fără grai, apoi îi zise:
- Măi, Viorele, noi vă primim cu bucurie, numai tu să te gândeşti bine, că noi avem mulţi copii, dar îi iubim pe toţi la fel. Şi-apoi Lena e cam tinerică, n-am mărita-o de acum...
- Nană Ană, mie mi-i dragă rău Lena, dacă nu vreţi să mi-o daţi cu voie, să ştiţi că am s-o fur. Aşa că mai bine învoiţi-vă. Eu ştiu că şi Lena mă are drag, aşa un pic.
- Bine, Viorele, da' ai tăi ce zic? Voi sunteţi oameni cu stare, noi mai sărăcuţi. Zestre mare n-avem de unde-i da Lenei, că mai sunt opt copii pe lângă ea.
- Nu-ţi face griji, nană Ană, că ai mei zic ce zic şi eu. Mi-i dragă fata, o iau şi gata.
- D-apoi Lena are şi tată, veniţi duminică şi-om mai vorbi. Rămâi sănătos.
- Să fie într-un ceas bun, nană Ană!
O bucată de drum Lena şi mama ei l-au parcurs în tăcere. Apoi mama o întrebă:
- Ce zici, Lenă, ţi-ar plăcea Viorel?
- Nu ştiu, mamă, nu m-am gândit niciodată să mă mărit cu unul ca el.
- E fecior de frunte în sat. Şi fain.
- Da, mamă.
Ce-i drept, mama Lenei se bucura tare mult de a avea un aşa ginere. Era ţanţoşe şi veselă. Când o întreba vreo cunuscută ce are de-i aşa veselă, ea răspundea:
- Ce să am, iaca se mărită Lena. O ia Viorel a lui Stan. Vine duminică în peţit cu tată-său.
Vestea se răspândi în tot satul. Unii o fericeau pe Lena, alţi o pismuiau, mai ales cei cu fete de măritat. Dar erau şi unii care o compătimeau: "Biata Lenă, e fată harnică şi bună, ce-o avea de pătimit la a lui Stan! Că-s oameni răi şi greu de mulţumit şi Viorel e ca un fluture, umblă din floare în floare".
Duminică în zori, toţi din familia Lenei s-au trezit cu noaptea în cap. Ba au tăiat lemne, ba unul aducea apă. S-au făcut mâncăruri alese, s-a scos vin vechi şi vinars întors.
Au aşternut masă mare în odaia bună, s-au primenit cu toţii, aşteptând peţitori.
Pe la prânzul mare, iaca şi Viorel cu Pantilie, tatăl-său.
- Bună vreme şi bine v-am găsit. Bucuroşi de oaspeţi?
- Bună să vă fie inima. Bucuroşi, cum nu, poftiţi înăuntru!
- D-apoi om pofti, c-am auzit că aveţi o floare înflorită, pentru nuntă pregătită!
- Avem, avem, poftiţi s-o vedeţi!
Intrară cu toţii în casă, se aşezară la masă. Închinară cu vinars întors, tare de-ţi lua gura foc, mâncară, povestiră de una, de alta, numai Lena şi Viorel tăceau, îşi aruncau priviri furişe. Erau amăndoi frumoşi, Viorel era spătos, nu prea înalt, dar bine proporţionat, părul negru cârlionţat încadra o faţă oacheşe, cu pielea netedă ca de fecioară. Avea doi ochi negri frumoşi, dar cu căutătură vicleană, gura frumoasă cu buze cărnoase pe care din când în când le supţia cu nervozitate, semn că se săturase de atâta vorbărie. Semn de răutate şi viclenie se arăta şi din firele din barbă, care lipseau aproape cu desăvârşire.
Pierzându-şi răbdarea, îi făcu semn tainic tatălui său, care antrenându-se la vinrs şi vorbă, uitase parcă pentru ce au venit. La semnul fiului său, luă cuvântul:
- Cinstiţi gospodari, vă mulţumim pentru osteneală. Acum să vă spunem pentru ce am venit la voi. La feciorul meu i s-au aprins călcâiele după fata voastră, după Lena, şi cum noi nu putem să ne împotrivim, am venit s-o cerem de nevastă. Acum, cum să vă spun... Noi, Doamne-ţi mulţumim, avem destul, dar n-o putem lua numai cu ce-i pe ea, aşa că să vedem noi, ce-i daţi?
Părinţi Lenei lăsară capul în jos, tăcură o clipă, apoi tatăl vorbi cu glas domol, dar hotărât.
- Măi Pantilie, voi sunteţi avuţi şi-l aveţi numai pe Viorel, aşa că nu ne prea potrivim. Noi suntem mai săraci şi pe lângă Lena mai avem opt, aşa că mare lucru nu-i pot da, că nu am de unde.
- Achime, eu nu zic să-i daţi marea cu sarea, da' iaca aici ceva, să nu ne râdă satu' c-am luat-o numai-n poale şi cătrinţă.
- Păi uite ce-i dăm: pe lângă zestrea ce trebuie s-o aibă orice fată, îi mai dăm o vacă de-a făta şi-un iugăr arabil dincolo de Murăş.
- Bun, hai să batem palma, pe lângă frumuseţea şi hărnicia Lenei, ce-i daţi ajunge! Şi după câte mi-a spus, fiu-mio e tare grăbit să se însoare, aşa că eu zic ca nunta să fie de azi într-o lună. Bun?
- Bun, dar pe cine punem nănaşi?
- Eu zic să-i punem pe Aurelia şi Saviştean a lu' Mihai, că-s oameni de treabă şi buni gospodari.
- Buni sunt. De acord cu voi. Druştele şi deverii să şi-i aleagă tinerii, din rândul lor.
Aşa s-a încheiat târgul. Deverii (adică chemătorii) i-a ales Viorel. Druştele le-a ales Lena, dintre pritenele ei. Printre ele era şi Olimpia, fosta drăguţă a lui Viorel.
De când fusese în peţit Viorel şi până la nuntă, Lena auzise multe despre el. Ba că-i rău, ba că-i zgârcit, că-i afemeiat, şi-o fi vai de ea când o fi la casa lui, c-o fi ca o slugă.
Dar Lena trăia parcă în vis, nu auzea nimic, nu răspundea la întrebări. Numai atunci când era sângură ca acum în podul cu fân, îşi da frâu liber lacrimilor care curgeau în voie, uşurându-i sufletul.
Tot gândind la cele întâmplate, adormi târziu, tristă şi plânsă ca vai de ea.
O dată cu zorii se deşteptară cu toţii, treabă era multă. În acea zi Lena trebuia să meargă la viitoarea soacră, să ajute la treabă. Mergea cu inima strânsă. De când o peţise Viorel, Lena a căutat s-o ocolească pe Rafila, mama lui, Auzise şoptindu-se că mama Rafila e o femeie aprigă şi şi-ar fi dorit o noră avută , dacă nu mai bogată, măcar pe potriva lor. Dar n-a avut cap cu Viorel, care i-a ameninţat că dacă nu-l lasă în pace, o fură pe Lena şi fuge cu ea în lume.
Şi de, Doamne, Viorel era odorul mamei, aşa că-i făcu pe voie, zicându-şi că va scoate ea untu' din noru-sa, pentru că-i ademenise odrasla, ea fiind sigură că Lena la ademenit. Ba chiar îi spuse unei leliţe că ea e sigură că Lena s-a lăsat la Viorel şi acum o fi grea şi de-aia trăbă s-o ia de nevastă. Dar îi arată ea, că de n-o vedea cearceafu' în noaptea nunţii pătat cu roşu, o face de ruşinea satului. Aşa să ştie Lena, cu ea nu-i merge, ea a fost şi va fi stăpână pe situaţie.
Lena bănuia toate astea, dar n-avea de ales. Poate, cu timpul, o va domoli pe soacră-sa, numai cu Viorel s-o ducă bine. Dar se cam îndoia şi de acest lucru, auzise multe şi nu prea bune despre el.
Nană Rafilă o primi pe Lena cu vorbe mieroase, dar căutătura vicleană îi trăda firea. O măsură pe Lena din cap în picioare, apoi privirea se opri asupra pântecelui. Îşi zise în sinea ei: " Nu se vede nimic, da' las' c-o încerc eu"! Tot trebăluind, nană Rafilă se apropie de Lena şi-i zise:
- Lena, tu ştii ce păcat mare-i să intri în biserică şi să nu fii fecioară sau, Doamne feri, să fii grea, iasă copiii sluţi. Ptiu!... Doamne feri!
Şi nană Rafilă îşi scuipă în sân.
Lena se roşi toată, ştia unde bate soacră-sa.
- Nu-ţi face griji, mamă soacră, sunt curată ca lacrima şi copiii, când or să vie, or fi frumoşi şi sănătoşi.
- Bine, maică, aşa să fie?!
Sosi şi ziua nunţii. La casa mirelui, unde urma să fie nunta, era cea mai mare zarvă. Socăciţele alergau de colo până colo, potrivind mâncărurile, mese întinse erau aşezate în toate odăile. Mama socră se temea că, totuşi, n-or avea loc toţi nuntaşii.
Zarvă era şi la casa naşilor şi la casa miresei. La porţile lor erau puse cununi mari din crengi de brad şi panglici multicolore, ca toată lumea să ştiecă acolo-i nuntă.
Duminică dimineaţa la casa miresei sosiră druştele, ca s-o gate pe Lena. O îmbrăcară în straie româneşti noi, cusute de mâna Lenei. Pe cap îi puseră cununiţă frumoasă de care era prins voalul transparent, presărat cu steluţe argintii, lung de patru metri. Doamne, ce frumoasă era Lena! Nană Ană lăcrima.
- Fata mamii, eşti ca o zână de frumoasă. Dumnezeu să te aibă în pază!
În acest timp deverii îl pregăteau pe mire. L-au bărbierit, l-au frezet, l-au îmbrăcat în frumoase straie româneşti, cămaşa fiind cusută de Lena. Aşa cerea datina.
Pe la amiază druştele şi muzicanţii au plecat după mire chiuind şi strigând strigături de nuntă. Acolo au fost ospătaţi, apoi împreună cu mirele au plecat după nănaşi şi împreună cu nănaşii au plecat după mireasă.
În curtea miresei era multă lume. Pe un car la care erau înjugaţi două perechi de boi era aşezată zestrea Lenei. Carul avea o platformă mai înaltă, pe platformă era întins un covor ţesut în deşte, în mijloc era era lada cu zestre, pe ladă se aflau covoare şi perini cu feţe ţesute în război.
De-o parte şi de alta a lăzii se aflau druştele care însoţeau mirii până la biserică şi de acolo la casa mirelui.
Când se cântă cântecul "Ia-ţi, mireasă, ziua bună", Lena lăcrimă mult, îmbrăţişându-şi mama şi restul familiei. În sfârşit plecară: mirii, nănaşii, socrii mari, socrii mici, rudele apropiate, apoi carul cu zestre. Tot drumul până la biserică druştele au chiuit şi au strigat în vorbe meşteşugite frumuseţea şi hărnicia mirilor, apoi au lăudat zestrea Lenei. Când au ajuns la biserică, carul a fost oprit în drum. Mirii şi rudele apropiate au întrat în biserică să asiste la slujba de cununie, dar majoritatea nuntaşilor au rămas în curtea bisericii, cântând şi jucând.
După slujbă au pornit toţi spre casa mirelui. După datină, mirii şi nănaşii au fost puşi în capul mesei. Au mâncat, au băut fiecare după putinţă. Pe la miezul nopţii s-a strigat darul. Apoi a început jocul. După jocul miresei, Viorel se apropie de Lena, o luă de mână şi, privind-o cu ochii aprinşi, îi spuse:
- Leno, fată, de-acu' eşti a mea. Vrei, nu vrei, va trebui să vii cu mine!
- Lasă până mâine, Viorele. Ce-au să zică oamenii văzându-ne că plecăm?
- Puţin îmi pasă ce zice lumea! Te-am dorit prea mult ca să mai am răbdare până mâine. Şi-apoi, dup aia... venim înapoi la joc.
Lena îl urmă cu teamă. Cu teama fecioarei, gândind la ce va fi, cum va fi sau cât de tare doare începutul.
Când ajunse în odaia lor, Lena văzu patul cu aşternut alb, de-a curmejişul era pusă o fâşie de cearşaf parcă mai alb, fata îşi dădu seama că soacră-sa o pusese pentru a vedea dovada fecioriei ei. De cum intră în odaie, Viorel o îmbrăţişă cu patimă, o sărută lung, strivindu-i buzele fragede şi roşii ca fraga. Că mişcări repezi o dezbrăcă de tot. Lena nu se opuse, doar îşi încrucişă mâinile în jurul sânilor. Viorel se dezbrăcă şi el, apoi se apropie de Lena, care tremura ca varga, o luă în braţe şi-o aşeză în pat, pănându-se şi el alătură. O sărută lung, de multe ori, îi sărută ochii, gâtul, sânii. Lena îl privi pentru prima dată drept în ochi, îi zâmbi galeş, cu palma ei micuţă îl mângâie pe abraz, îi mângâie buclele negre, apoi braţele i se încolăciră după gâtul lui. Îl sărută cu patima năvalnică de-o clipă, când nu-ţi mai poţi stăpâni trupul înfierbântat. Cele două trupuri se contopiră parcă într-unul. Printre săruturi se auzi glasul slab al Lenei: "Au, Viorele, au, au!" Apoi totul se termină. Acum stăteau întinşi unul lângă altul. Viorel sufla greu. Lena era roşie ca focul. Viorel se ridică într-un cot şi-o privi, mângâindu-i obrazul ca bujorul.
- Lena, te-am dorit nespus de mu, sunt mulţumit de tine. Eşti frumoasă şi drăgăstoasă, cum n-am mai întâlnit alta până acuma.
Îi sărută buzele fierbinţi încă, apoi o îndemnă să se ridice, că-i aşteaptă nuntaşii.

Lena-- proză (1)

2008-08-15T00:38:00.000-07:00

Primele zile ale lunii mai au fost foarte frumoase. Razele soarelui, florile ce-şi deschideau petalele, zumzetul harnicilor albine, ici-acolo câte un fluture alb sau multicolor, ce zbura de la o floare la alta, trilurile păsărilor întoarse de curând la vechole locuri, încântarea de a fi la ţară, păşind pe covorul moale şi verde presărat cu zeci de flori, toate te făceau mai bun, mai drept cu cei din jur, cu cei care te-au necăjit cu voie sau fără voie.
Să ne oprim într-o mare şi minunată grădină, cu zeci de pomi înfloriţi. Să urmărim paşii unei copile de şaisprezece ani. Alerga veselă, cântând, culegând flori şi împletind din ele o frumoasă cununiţă. Când fu gata împletită, şi-o aşeză pe cap şi o clipă chipul i se lumină. Apoi un gând tainic o făcu să se întristeze, smulse cununiţa de pe cap şi-o aruncă în iarbă.
Mai făcu câţiva paşi, apoi se lăsă cu faţa în jos, pe iarbă. Îşi îngropă faţa în mâini şi începu să plângă. Plângea încet, înăbuşit, parcă ne voind să strice cu plânsul ei armonia ce domnea în jur.
Deodată se auzi strigată:
- Lena, Lena, unde naiba eşti? Vino repede, că avem treabă cu tine. Auzi?
- Aud, mamă! Vin acum.
Se ridică repede, îşi netezi cătrinţa, îşi aşeză creţurile de la ie şi porni spre casă.
Lena era o fată frumoasă, nu prea înaltă, mlădie, cu mijlocelul subţirel. Sânii mici de fecioară stăteau gata să străpungă ia cusută cu arnici roşu şi negru. Avea faţa albă presărată ici-acolo cu pistrui care-i sporeau farmecul, ochii căprui nespuşi de frumoşi, cu o privire blândă şi umedă ca de căprioară. Părul castaniu foarte bogat era împletit în două cozi groase, ce-i ajungeau până la jumătatea trupului.
Mergea spre casă fără tragere de inimă, păşind cu capul plecat, cătând să-şi şteargă urmele plânsului de pe faţă.
Casa era aşezată aproape de uliţă. O casă destul de arătoasă, cu târnaţ, tindă şi odăi pentru dormit. În partea dreaptă a curţii au împrovizat un fel de şopron unde câteva femei jumuleau gâşte şi găini tăiate anume pentru evenimentul ce va avea loc peste trei zile.
O femeie mărunţică, de vreo cincizeci de ani, ieşi din tindă ţinând în mâini un frumos ştergar alb (ţesut în douăzeci şi patru de iţe) în care erau ţesute parcă toate florile câmpului. I-l întinse Lenei.
- Ia-l, fata mamei, şi pune-l în lada de zestre, că-i al tău, ti ţi-ai stricat ochii ţesând la el. dar ce ai, parcă ai plâns?
Mama mângâie uşor obrajii fetei. O femeie de sub şopron strigă râzând zgomotos:
- Las-o, nană Ană, n-o mai dădăci atâta, doar ştii că aşa-s fetele înainte de nuntă.
Nană Ană n-o luă în seamă şi, uitându-se la Lena, i se strânse inima. Cu ochii umezi o luă de mână şi-o trase în tindă.
- Spune-mi, mamă, de ce ai plâns?
Lena îşi îngropă capul la pieptul mamei şi hohotele de plâns o înecară, nelăsând-o să scoată un cuvânt.
- Ştiu, fata mea, că nu-l iubeşti pe Viorel, dar n-avem încotro. Voi nouă copii, cu mine şi cu tatăl tău, suntem unsprezece guri. Trebuie să înţelegi, viaţa-i grea. Viorel e singur la părinţi, e băiat frumos şi e şi cu stare. Acolo n-ai să duci lipsă de nimic.
- Ştiu, mamă, e aşa cum spui dumneata...Dar ştii că ei sunt oameni răi şi zgârciţi şi mă tem că n-oi fi fericită?!
- Lasă, mamă, că nu-i dracu' aşa de negru precum zic oamenii. Şi- apoi, dacă nu erau zgârciţi, mu aveau ceea ce au. Fericirea e aşa cum şi-o clădeşte omul. Hai, fii bărbată! Şi acum, la treabă! Acuşi vin fetele să pregătiţi lada de zestre.
Nană Florică, o femeie voinică, la vreo treizeci de ani, cu mâncărici la limbă, le făcu cu ochiul celorlalte, apoi grăi:
- Lasă, Leno, nu mai lăcrima. Viorel e fecior fain şi multe ar vrea să fie în locul tău. Să am eu bani numai câte fete se uită chiorâş după tine.
- Nu lăcrimez pentru că mă mărit, dar îmi pare rău că părăsesc casa părintească.
- Să nu-ţi pară rău. Nu laşi tu aici, ce-ai să găseşti acolo, că numai boierii au ce are Viorel.
Discuţia fu înreruptă de glasuri tinere. Erau fete venite să pregătească lada de zestre. Lena le primi cu bucurie şi împreună au intrat în odaia bună unde pe o laviţă se aflau o seamă de lucruri.
O ladă frumoasă din lemn de nuc sculptată meşteşugit se afla în mijlocul odăii. Fetele, una mai voiosă ca alta, începură să, aşeze în ladă zestrea Lenei. Erau covoare ţesute cu migală, plăpumi de lână şi mătase şi alte lucruri mărunte necesare unei fete când se mărită.
Cântau voioase, făcând aluzii la ce-o aşteaptă pe Lena în noaptea nunţii. Toate o fericeau, mai puţin Olimpia lui Vălean. Ea îi arunca Lenei din când în când priviri încărcate de venin.O fericea pe Lena doar cu jumătate de gură. Lena băgă de seamă reţinerea Olimpiei. Auzise ea vorbindu-se că Viorel sărise de multe ori pârleazul în grădina Olimpiei. Atunci s-a gândit că sunt scorneli băbeşti, dar acum, văzând privirea Olimpiei, a înţeles că toate vorbele auzite sunt adevărate. Se gâni să o încerce:
- Olimpie, spune-mi, ai fi fericită să fii în locul meu, să te ia Viorel pe tine?
Olimpia se roşi de ciudă că Lena îi ghicise gândul. Totuşi răspunse cu glas în aparenţă liniştit:
- Tu, Lenă, pe mine nu mă interesează Viorel, al meu e altul şi e pus deoparte. Când m-o lua voi fi la fel de fericită ca şi tine acum.
Lena înţelese aluzia făcută de Olimpia. Pe faţa Lenei nu se putea citi fericirea celor care se căsătoresc din dragoste.
Zarva din curte şi din casă se termină seara târziu. Nu-i lucru uşor să pregăteşti toate cele necesare pentru o nuntă mare, cum se vestea a fi a Lenei cu Viorel.
Deverilor îmbrăcaţi în haine româneşti, cu plosca împodobită frumos, călări parcă pe cai înaripaţi, le-au trebuit două săptămâni să umble din casă în casă chemând oameni la nuntă mare.
Deci seara târziu, Lena s-a urcat în podul cu fân pentru odihna de peste noapte. Cerul era senin, luna plină lumina pământul ca ziua. Aerul curat al nopţii te făcea să simţi şi mai tare mirosul pmilor în floare.
Mirosul de flori, de fân, cerul înstelat, razele jucăuşe ale lunii, toate te îmbiau spre visare, spre dragoste şi fericire.
Câţi tineri, de-a lungul veacurilor, au visat în nopţile cu lună plină, la dragostea eternă!
Numai Lena se gândea la dragoste cu teamă, nu iubise niciodată până acum. Inima ei nu ticăise într-un anumit fel pentru nimeni.
Nici un fecior nu-i stârnise interesul. Nu-l iubea nici pe Viorel. Se căsătorea cu el pentru că părinţii aproape au obligat-o să-l accepte de bărbat. Îi încânta averea lui.
Doamne, când îşi aminteşte cum s-a întâmplat totul!
Într-o zi, o trimise mama Ană pe Lena într-un sat vecin, la o soră a tatei, cu unele treburi. Drumul era destul de lung, străbătea o bucată din sat, apoi continua peste dealuri.
Lena stăbătuse de multe ori acest drum cu treburi la mătuşa ei, dar niciodată nu i se păruse aşa de frumos. Asta s-a întâmplat anul trecut în vară. Era zăpuşeală mare şi Lena grăbi pasul.
Drumul cotea printr-o pădurice şi acolo era un izvor cu apă rece şi bună şi Lenei îi era sete. Când ajunse la izvor Lena îşi potoli setea, apoi se întinse la umbra unui stejar falnic pe patul de muşchi şi frunze. Murmurul izvorului şi cântul păsărilor o fermecau. Stătea nemişcată, cu ochii închişi. Deodată auzi un foşnet de frunze uscate. Tresări. Înainte de a avea timp să se ridice, se trezi alături de ea cu Viorel, care o cuprinse în braţe, încercând să-i sărute gura. Lena se zbătea.
- Lasă-mă, lasă-mă, Viorele, nu te lega de mine, cum ai făcut cu altele! Lasă-mă, că strig!
- Poţi striga cât vrei. Suntem în pădure şi nu te aude nimeni. Şi-apoi, ce-i gândi că-ţi fac, dacă te laşi la mine de bună voie? La urmă te iau de nevastă. Dacă nu, îmi iau cu forţa ce vreau şi nimeni nu va şti nimic.
- Mincinosule, lasă-mă, aşa-i făcut cu multe fete, dar cu mine nu-ţi merge. Încearcă, numai, şi te-or omorî fraţii mei.
- Ei şi, mare scofală ai face. Eu mort, ei la ocnă şi tu ce-ai să faci? Cine te-o mai lua de nevastă?
Viorel se înfierbântă tare, gura lui căuta cu înfrigurare buzele fragede ale copilei. Mâinile mari, bărbăteşti, frământau sânii ei pietroşi aproape neîmpliniţi. Lena se zbătea din toate puterile ei.
Când i se păru că nu va mai putea rezista mult, întoarse capul ferindu-se de-o sărutare şi apucă cu dinţii degetul mic de la mâna stângă a lui Viorel. De frică, de disperare, Lena strânse aşa de tare, încât simţi în gură gust sărat de sânge. Viorel urlă de durere şi-o lăsă din braţe pe Lena.
Fata, iute ca o zvârlugă, se ridică şi o luă la fugă. Mai apucă să audă în urma ei:
- Lasă, afurisito, că mi-o plăteşti tu! Să ştii că tot eu am să-ţi fac începutul, pun eu mâna pe tine, n-avea tu grije!!
Din acea zi Viorel o urmărea mereu. Îi aţinea calea unde nici nu se aştepta. De teama lui, Lena căuta să nu umble prin locuri singuratice. Dacă mai mergea la mătuşa sa de peste deal, chema o prietenă din sat cu ea.
Doar la joc în sat, în zi de sărbătoare, mai reuşea Viorel s-o apropie de pieptul lui.
Aşa a trecut aproape un an...