Lena-- proză (7)

Intrară în casă, tata Lenei nu era acasă.
- Mamă, da unde-i tata? Mi-e dor de el, nu l-am văzut de ceva vreme.
- O, am şi uitat să-ţi spun prin ce trecem noi acum. Au venit mai zilele trecute nişte tovarăşi de la raion cu poruncă să se înscrie oamenii în colectivă.
- Adică, cum mamă?
- Adică te înscrii în colectivă cu tot pământul pe care-l ai. Pământul care de fapt trece în custodia statului. La colectivă munceşti tot anul şi toamna primeşti plata pentru munca prestată.
- Şi tot nu înţeleg unde-i tata?
- Păi unde să fie? Unde-s aproape toţi bărbaţii din sat. Cum se aude căvin activiştii, bărbaţii o iau pe păraie unde stau ascunşi toată ziua.
Tata Lenei se întoarse pe îserate. S-a bucurat mult când a văzut-o pe Lena. După urările de bine Lena îl întrebă:
- Tată, de ce vă ascundeţi, poate o fi bine şi în colectiv!...
- Tu Lenă nu pricepi multe. Cum adică să nu mă ascund, când toţi bărbaţii o fac. Poate să fiu mai prost să mă înscriu în colectiv înaintea altora? Nu asta n-o s-o fac acum.
Lena, pricepea mai multe, dar nu mai zise nimic.
Într-o zi, mergând pe vale, nana Ană împreună cu Lena, s-au întâlnit cu cei de la sfat. Printre ei era şi preşedintele colectivului tete Avacum, care le salută.
- Bună ziua Ană. Unde-i Achim, ca să-l întreb cât are de gând să se mai ascundă, că până la urmă tot în acelaşi loc ajunge, acum sau mai târziu tot vă înscrieţi în colectiv....
- Bună ziua Avacume!... Ca să se gate toate, te rog scrie-ne pe toţi în colectiv.
- Bravo Ană, uite că ai făcut un lucru deştept. Sper sî-ţi urmeze şi alţii exemplu.
Multă muncă de lămurire şi mult timp le-a trebuit celor de la raion să-i convingă pe oameni să-şi cedeze pământurile. Care au făcut-o benevol nu au dus-o rău.
Încet, încetLenaşi-a revenit. Făcea multe plimbări prin împrejurimi. Aerul curat, hrana bună au înzdrăvenit-o, se împlinise, se făcuse frumoasă, aşa cum fusese înainte vreme.
Zaharie încercase s-o vadă cât mai des. Dar Lena evita întâlnirea cu el, nu se putea gândi la alt bărbat.
Din când în când se gândea la Viorel, încă îl iubea şi-acum o durea sufletul când auzea lucruri urâte despre el. Printre altele, auzise că Viorel bea aşa de mult încât nu-i în stare să mai meargă pe picioare. " Oare niciodată n-o să mai fie om de omenie"!... Gândea Lena.
Într-o zi frumoasă de vară, trecuse câteva luni de la incinentul de atunci, Lena se plimba prin marginea pădurii. De după un tufiş, îi apare în faţă un om. Era Viorel, slab, nebarbierit şi ponosit ca vai de el. O clipă, o rivi în tăcere, apoi se lăsă în genunchi în faţa ei, cu glasul sfâşiat de durere îi zise:
- Lena dragă, te rog iartă-mă pentru ce am făcut, iartă-mă că te-am făcut să suferi atâta. Fără iertarea ta am să mor, uită-te cum arăt şi dacă tu nu mă ierţi, voi decădea de tot. Te-am iubit şi te voi iubi până la moarte.
Lacrimile îi curgeau şiroaie.
Lena se înduioşase, îl iubea prea mult ca să nu-l ierte. Se lăsă ciuci, îi mângâie obrajii supţi şi-i zise:
- Viorel, te voi ierta dacă te îndrepţi, să nu mai bei şi să te pui pe treabă. Când vei face toate astea, mă voi întoarce la tine.
După o lună, Lena s-a întors la Viorel, care-i arăta o dragoste pură şi o dorinţă curată. După un an Lena, a născut un băiat de toată frumuseţea.
Nană Rafilă şi tete Pantilie erau cei mai fericiţi bunici.
Zaharie nu s-a mai căsătorit niciodată. Considera că dacă Lena n-a fost să fie a lui, alta nu-i poate lua locul.
Viaţa e aşa cum vrea ea, nu cum vrem noi.

SFÂRŞIT