Lena-- proză (5)

-Stai jos, Viorele, să vorbim ceva amândoi!
- Mamă dragă, nu prea am chef de vorbă. Spune repede ce ai de spus, că nu mă simt bine!
- Viorele, eşti bărbat în toată firea, trebuie să judeci lucrurile cu dreptate. Spune tu, dreptu-i ce faci, de ce ai luat-o pe Lena dacă acu' umbli cu alta?
Viorel sări ca ars.
- Să nu vă amestecaţi în treburile mele. Fac ce vreau, nu ce ziceţi voi. Şi-apoi, cine ţi-a zis că umblu cu alta? Desigur, Lena s-a plâns, neghioaba. N-a avut curaj să-mi zică mie nimic şi va întărâtat pe voi împotriva mea.
- Vorbeşti cu păcat. Lena nu ne-a spus nimic. Lumea şuşoteşte că umbli cu Olimpia. Lena ştie, dar e o doamnă faţă de tine, a înghiţit în ea, sărmana, dar tu te-ai gândit ce face Zaharie dacă aude? Acela te junghie ca pe un porc.
- Mamă. lăsaţi-mă în pace, că altfel fac urât!
- Să te las în pace, ai? Nu ţi-e ruşine, să ajungem de ruşinea satului! Să plece Lena de la noi, pramatie afurisită ce eşti! Mai bine pleci tu, decât să plece ea!
- Cine-a zis că pleacă?
- Păi ea, sărmana. Că nu mai poate îndura să te ştie umblând cu alta.
- Da' ei, las' că-i arăt eu plecare! După ce-am luat-o fără zestre ca lumea, acu i s-a suit la cap şi face pe grozava. Ce pierde că am şi pe alta? Are casă, are ce-i trebuie. Olimpia mişcă mai bine, de-aia merg la ea.
- Să-ţi fie ruşine, măgarule, eti beat şi nu şti ce vorbeşti! Dar să ştii că dacă nu te laşi de Olimpia, eu te spun la Zaharie şi la urmă fie ce-o fi!
Viorel ieşi trântind uşa, se duse în pivniţă, trase vinars într-o sticlă şi trase câteva gâturi bune, care-l ameţiră de tot. Clătinându-se, se duse în odaia Lenei.
Lena stătea pe pat şi croşeta. Viorel o privi cu ochii împăienjeniţi de băutură. I se părea urâtă şi slabă. Intr-adevăr, de când ştia că Viorel umblă cu Olimpia, Lena a slăbit mult. Era slabă, dar nu urâtă.
Viorel se apropie de ea, îi smulse lucrul din mână şi-l aruncă jos, apoi o lovi peste gură cu dosul palmei.
- Căţea afurisită, vrei să pleci de la mine? Unde mama dracului vrei să mergi, ţi-ai găsit ibovnic şi vrei să mergi la el? Eu nu mai sunt bun?
Din buza Lenei curgea sânge, pătându-i cămaşa albă de pe ea. Asta îl întărâtă şi mai mult pe Viorel.
- De ce taci, muto, spune de ce taci! Şi-o lovi din nou. Ţi-e necaz că umblu cu Olimpia? Îi mai bună decât tine, de-ai merg la ea. Poţi să crăpi, că tot nu mă las de ea. Dar ca să-ţi treacă pofta de a pleca, îţi arăt eu că ai bărbat şi trăbă să stai cu el, cum o fi, bun sau rău.
Lena avea părul lung făcut conci în vârful capului. Viorel îi desfăcu conciul, şi-l învârti pe după mână şi-o trase pe Lena jos din pat, apoi începu s-o lovească cu picioarele, cu pumnii, pe unde apuca.
- Na, mai pleci de la mine? Îţi arăt eu plecare, poate în copârşeu, dar vie nu pleci!
Olovi până se sătură el de dat, apoi ieşi trântind uşa. Se urcă în pod şi adormi buştean.
Lena era aproape leşinată. Îi curgea sânge din nasşi gură, ochii erau vineţi şi umflaţi de aproape nu mai vedea cu ei. Vânătăi avea pe tot corpul. După ce-a ieşit Viorel întră în odaie nană Rafilă. Când o văzu pe Lena începu să ţipe:
- Tulai, Doamne! Lena, mamă, ce ţi-a făcut banditul, vai de mine, putea să te omoare. Pantilie, Pantilie, vin' să vezi ce-a făcut fiu-to!
Socrul Lenei veni repede. Când o văzu pe Lena aşa bătută, se cruci.
- D-apoi tu, Rafilă, n-ai văzut că-i beat, să nu-i fi zis nimic! Eu am fost afară, da tu din casă n-ai auzit c-o bate?
- N-am auzit nimic. Ce crezi, că-l lăsam s-o zdrobească în halul ăsta?
- Unde-i Viorel, să-i înmoi şi eu un pic oasele?
- Parcă eu ştiu? Hai, s-o punem, sărmana în pat!
Nană Rafilă îl trimise pe tete Pantilie afară, o dezbrăcă pe Lena de cămaşa plină de sânge, o şterse cu cârpa udă pe faţă, pe mâini, pe piept. Lena gemea încetişor.
- Draga mamii, te-a zdrobit menorocitu'. Beat cum a fost, nu s-a mai uitat unde dă.
O îmbrăcă cu alte haine, îi puse o cârpă udă pe frunte şi ieşi zicându-i:
- Să stai liniştită, Lenă, să nu faci ceva complicaţii, că eşti lovită rău!
După ieşirea soacră-si, Lena adormi. După puţină vreme se trezi cu dureri groaznice în cap. Începu să se zvârcolească în pat, apoi începu s-o doară pântecele. Se porni o hemoragie mare, sărmana era însărcinată de câteva luni, nu spusese la numeni nimic, cui să spună? Viorel poate nici nu s-ar fi bucurat, pe el îl interesa doar Olimpia.
Când intră nană Rafilă la ea, Lena ardea ca focul. Sângele trecuse prin saltea şi sub pat, pe duşumea, era o băltoacă închegată. Mai apucă să-i zică soacră-si:
- Mamă, mor. Vă cer iertare dacă v-am supărat cu ceva.
Apoi îşi pierdu conştiinţa.
- Pantilie, Pantilie, vecini, săriţi că moare Lena! Vai sărac de mine, ce ne facem? Pantilie, fugi după cuscra Ană!
Începură a se aduna vecinii. În curând veni şi nană Ană şi tete Achim.
Nană Ană începu să plângă în hohote:
- Buna mea copilă, numai eu sunt de vină. Eu te-am măritat cu bogatu' şi uite unde ai ajuns! Să mori în floarea vieţii...
Zarva şi bocetele îl treziră pe Viorel. Coborâ jos din pod să vadă ce s-a întâmplat. Când o văzu pe Lena, se răsti la maică-sa.
- Ce i-aţi făcut? Ce are?
- Mai întrebi, criminalule, beţivule, uite în ce hal ai bătut-o!
- Eu?! Nu, nu se poate! N-am făcut eu aşa ceva! Lena, soţia mea scumpă! Doamne, ce-am făcut, am omorât-o!.
Nană Ană îl prinse de piept:
- Nemernicule, era însărcinată. Dacă moare, puşcăria te mănâncă. Dacă ajută Dumnezeu să trăiască, n-o mai las un ceas cu tine!
Zaharie trecea pe drum cu căruţa. Auzind zarvă, intră să vadă ce-i. Când văzu despre ce-i vorba, le strigă:
- Oameni în toată firea şi sunteţi zăpăciţi. Păi dacă mai staţi mult aşa, chiar moare. Daţi-mi repede o plapumă!
În căruţă avea fân. Puse plapuma peste fân. O luă pe Lena în braţe şi-o puse în căruţă.
- Mai daţi ceva de învelit!
O înveli pe Lena, apoi se urcă pe capră şi, fără să mai ia pe nimeni cu el, dădu bice cailor. Mergea căruţa de săreau scântei din roţi. La primărie telefonă după salvare, spunând că-i caz de moarte. După douăzeci de minute veni salvarea. Şoferul îl întrebă pe Zaharie dacă-i bărbatul femeii.
- Dacă aş fi bărbatul ei şi aş fi adus-o în halul acesta, m-aş fi spânzurat singur!
- Bine, dar îi trebuie însoţitor. Vii dumneata cu ea?
- Oi veni, de trăbă.
O puseră pe targă şi-o urcară în salvare. Zaharie trimise un om cu căruţa acasă şi el se urcă lângă Lena.
Cât dură drumul până la spital, Zaharie o privi pe Lena cu nespusă milă, era toată vânătă.
- Sărmana Lenă, de ce n-am avut eu parte de-o nevastă ca tine! Dar las' că te răzbun eu! Că ştiu de unde ţi se trage ţie bătaia asta. Mă întorc eu acasă şi-i auzi tu ce-am să fac.
Când au ajuns la spital Lena era în ultimul grad, viaţa ei atârna de-un fir de păr. La început, crezând că-i bărbatul ei, îl luară în focuri pe Zaharie.
- Nu-s bărbatul ei. N-avea el curaj să vină cu ea.
Ore în şir au luptat oamenii în halate albe să-i salveze viaţa şi până la urmă au reuşit, cu mari eforturi.
Zaharie n-a părăsit spitalul decăt atunci când a auzit că Lena e înafară de orice pericol. Abia atunci porni şi el spre casă. Ajunse noaptea târziu. Olimpia dormea numai într-o cămăşuţă subţire, prin care i se vedeau formele bine conturate. Zaharie o privi şi-i veni silă. Niciodată nu va mai putea pune mâna să mângâie acel trup altădată atât de dorit. Dar nici în preajma lui nu-l va mai putea suferi. Şi pentru că-l făcuse de ruşine pe el, om bun şi aşezat, şi pentru că o făcuse pe Lena să sufere atât, căci ştia şi el de legătura ei cu Viorel, o va pedepsi rău, să ştie tot satul ce păţeşte o pramatie ca nevastă-sa.
Puse capul pe masă şi moţăi aşa până la ziuă. Olimpia se trezi şi-l luă la rost:
- Numai tu te-ai găsit să mergi cu Lena la spital, de ce nu s-a dus bărbatu-său, nu tu?!
- Olimpia, din vina cui a ajuns Lena la spital? Ştiii, sau îţi spun eu?
- De unde să ştiu? Ofi mişcat din coadă şi-o prins-o Viorel. Altfel cum?
- Îţi spun eu, pramatie ce eşti! Din cauza ta. Tu crezi că eu nu ştiu că umblai cu Viorel? Ştiam eu şi ştia şi Lena. Dar am fost amândoi domni faşă de voi. Acum însă, gata! Împreună nu mai putem sta. Eu nu te bat. Ţi-am pregătit altă pedeapsă, pe care o meriţi din plin.
Olimpia începu să plângă:
- Zaharie, iartă-mă, că n-oi mai greşi niciodată. Viorel m-a ademenit, s-a ţinut de capul meu mult, n-am putut scăpa de el.
- Minţi, neruşinat-o! Tu te-ai ţinut de el. Tu te-ai dus în poiană să-l ajuţi la fân. Ce-ai crezut, că-s prost, sau orb? Am ştiut totul, dar te-am lăsat în pace, am sperat că e o toană trecătoare, căci te iubeam. Dar acum e gata. Nu mai are rost să vorbim.
- Zaharie, îţi jur credinţă veşnică, nu mă alunga!
Şi Olimpia căzu în genunchi, împreunându-şi mâinile a rugă. Zaharie o privi cu scârbă:
- N-ai pic de mândrie în tine. Te înjoseşti ca ultima femeie. Nu te pot ierta, nici pentru mine, nici pentru ce i-ai făcut femeii care a scăpat ca prin urechile acului de moarte. Hai, cată hainele cu care te-ai dus atunci în poiană!
Olimpia, ne ştiind ce vrea să facă, căută hainele.
- Îmbracă-te cu ele, să mă ispiteşti şi pe mine ca pe Viorel, atunci!
După ce se îmbrăcă Olimpia, Zaharie o chemă afară. Acolo avea pregătite patru tălăngi mari, de vite, legate cu o cureluşe. Le luă şi le legă de mijlocul Olimpiei, apoi îi zise:
- Păcat de tine, femeie! Dacă erai cumsecade, aici o duceai bine. Acum, în pas alergător să nu te opreşti până la ai tăi. Uite aici un bici, dacă te opreşti am să dau fără milă.
Olimpia n-avu de ales, o luă la fugă prin sat, spre părinţii ei. Făcea un zgomot cu tălăngile, că stârni toţi dulăii din sat. Oamenii ieşeau la poartă şi-o priveau ca pe mireaz. Zaharie o urma la oarecare distanţă. Când ajunse la socri, le zise:
- V-am adus pramatia acasă. Mâine vă trimit ce mai are la mine.
Din ziua aceea n-a mai văzut-o nimeni pe Olimpia. Plecase în lumea largă, să ni mai dea ochii cu oamenii din sat.
Viorel, după ce i-a trecut aburii băuturii, îi veneasa-şi smulgă părul din cap. Se căia amarnic de fapta lui. Plângea ca un copil şi se căina mamei-lui.