Lena-- proză (2)

Aşa a trecut aproape un an...Încercase Viorel pe toate căile să se aprorie de Lena. Îi promise câte în lună şi-n stele, doar, doar, o va îndupleca. Lena nici nu vroia să stea de vorbă. Împotrivirea ei îi aţâţa şi mai mult dorinţa. O dorea din tot sufletul şi din tot trupul lui. Nu putea să stea o zi fără s-o vadă.
Acum o lună, Lena mergea cu mama ei la cooperativă. Drumul trecea pe lângă casa lui Viorel. El lucra ceva prin curte. Când le văzu ieşi la poartă:
- Bună ziua, nană Ană!
- Să fii sănătos, Viorele
- Nană Ană, aş vrea să-ţi spun ceva.
- D-apoi pofteşte de-mi spune!
- Nană, nu ştiu cum să încep. Uite ce-i: mie îmi place fata asta a dumitale, de Lena, şi cu voia dumneavoastră, duminică aş veni cu tata în peţit.
Lena se roşi toată. Nici prin gând nu-i trecea că Viorel ar cereo de nevastă. Nană Ană o clipă rămase fără grai, apoi îi zise:
- Măi, Viorele, noi vă primim cu bucurie, numai tu să te gândeşti bine, că noi avem mulţi copii, dar îi iubim pe toţi la fel. Şi-apoi Lena e cam tinerică, n-am mărita-o de acum...
- Nană Ană, mie mi-i dragă rău Lena, dacă nu vreţi să mi-o daţi cu voie, să ştiţi că am s-o fur. Aşa că mai bine învoiţi-vă. Eu ştiu că şi Lena mă are drag, aşa un pic.
- Bine, Viorele, da' ai tăi ce zic? Voi sunteţi oameni cu stare, noi mai sărăcuţi. Zestre mare n-avem de unde-i da Lenei, că mai sunt opt copii pe lângă ea.
- Nu-ţi face griji, nană Ană, că ai mei zic ce zic şi eu. Mi-i dragă fata, o iau şi gata.
- D-apoi Lena are şi tată, veniţi duminică şi-om mai vorbi. Rămâi sănătos.
- Să fie într-un ceas bun, nană Ană!
O bucată de drum Lena şi mama ei l-au parcurs în tăcere. Apoi mama o întrebă:
- Ce zici, Lenă, ţi-ar plăcea Viorel?
- Nu ştiu, mamă, nu m-am gândit niciodată să mă mărit cu unul ca el.
- E fecior de frunte în sat. Şi fain.
- Da, mamă.
Ce-i drept, mama Lenei se bucura tare mult de a avea un aşa ginere. Era ţanţoşe şi veselă. Când o întreba vreo cunuscută ce are de-i aşa veselă, ea răspundea:
- Ce să am, iaca se mărită Lena. O ia Viorel a lui Stan. Vine duminică în peţit cu tată-său.
Vestea se răspândi în tot satul. Unii o fericeau pe Lena, alţi o pismuiau, mai ales cei cu fete de măritat. Dar erau şi unii care o compătimeau: "Biata Lenă, e fată harnică şi bună, ce-o avea de pătimit la a lui Stan! Că-s oameni răi şi greu de mulţumit şi Viorel e ca un fluture, umblă din floare în floare".
Duminică în zori, toţi din familia Lenei s-au trezit cu noaptea în cap. Ba au tăiat lemne, ba unul aducea apă. S-au făcut mâncăruri alese, s-a scos vin vechi şi vinars întors.
Au aşternut masă mare în odaia bună, s-au primenit cu toţii, aşteptând peţitori.
Pe la prânzul mare, iaca şi Viorel cu Pantilie, tatăl-său.
- Bună vreme şi bine v-am găsit. Bucuroşi de oaspeţi?
- Bună să vă fie inima. Bucuroşi, cum nu, poftiţi înăuntru!
- D-apoi om pofti, c-am auzit că aveţi o floare înflorită, pentru nuntă pregătită!
- Avem, avem, poftiţi s-o vedeţi!
Intrară cu toţii în casă, se aşezară la masă. Închinară cu vinars întors, tare de-ţi lua gura foc, mâncară, povestiră de una, de alta, numai Lena şi Viorel tăceau, îşi aruncau priviri furişe. Erau amăndoi frumoşi, Viorel era spătos, nu prea înalt, dar bine proporţionat, părul negru cârlionţat încadra o faţă oacheşe, cu pielea netedă ca de fecioară. Avea doi ochi negri frumoşi, dar cu căutătură vicleană, gura frumoasă cu buze cărnoase pe care din când în când le supţia cu nervozitate, semn că se săturase de atâta vorbărie. Semn de răutate şi viclenie se arăta şi din firele din barbă, care lipseau aproape cu desăvârşire.
Pierzându-şi răbdarea, îi făcu semn tainic tatălui său, care antrenându-se la vinrs şi vorbă, uitase parcă pentru ce au venit. La semnul fiului său, luă cuvântul:
- Cinstiţi gospodari, vă mulţumim pentru osteneală. Acum să vă spunem pentru ce am venit la voi. La feciorul meu i s-au aprins călcâiele după fata voastră, după Lena, şi cum noi nu putem să ne împotrivim, am venit s-o cerem de nevastă. Acum, cum să vă spun... Noi, Doamne-ţi mulţumim, avem destul, dar n-o putem lua numai cu ce-i pe ea, aşa că să vedem noi, ce-i daţi?
Părinţi Lenei lăsară capul în jos, tăcură o clipă, apoi tatăl vorbi cu glas domol, dar hotărât.
- Măi Pantilie, voi sunteţi avuţi şi-l aveţi numai pe Viorel, aşa că nu ne prea potrivim. Noi suntem mai săraci şi pe lângă Lena mai avem opt, aşa că mare lucru nu-i pot da, că nu am de unde.
- Achime, eu nu zic să-i daţi marea cu sarea, da' iaca aici ceva, să nu ne râdă satu' c-am luat-o numai-n poale şi cătrinţă.
- Păi uite ce-i dăm: pe lângă zestrea ce trebuie s-o aibă orice fată, îi mai dăm o vacă de-a făta şi-un iugăr arabil dincolo de Murăş.
- Bun, hai să batem palma, pe lângă frumuseţea şi hărnicia Lenei, ce-i daţi ajunge! Şi după câte mi-a spus, fiu-mio e tare grăbit să se însoare, aşa că eu zic ca nunta să fie de azi într-o lună. Bun?
- Bun, dar pe cine punem nănaşi?
- Eu zic să-i punem pe Aurelia şi Saviştean a lu' Mihai, că-s oameni de treabă şi buni gospodari.
- Buni sunt. De acord cu voi. Druştele şi deverii să şi-i aleagă tinerii, din rândul lor.
Aşa s-a încheiat târgul. Deverii (adică chemătorii) i-a ales Viorel. Druştele le-a ales Lena, dintre pritenele ei. Printre ele era şi Olimpia, fosta drăguţă a lui Viorel.
De când fusese în peţit Viorel şi până la nuntă, Lena auzise multe despre el. Ba că-i rău, ba că-i zgârcit, că-i afemeiat, şi-o fi vai de ea când o fi la casa lui, c-o fi ca o slugă.
Dar Lena trăia parcă în vis, nu auzea nimic, nu răspundea la întrebări. Numai atunci când era sângură ca acum în podul cu fân, îşi da frâu liber lacrimilor care curgeau în voie, uşurându-i sufletul.
Tot gândind la cele întâmplate, adormi târziu, tristă şi plânsă ca vai de ea.
O dată cu zorii se deşteptară cu toţii, treabă era multă. În acea zi Lena trebuia să meargă la viitoarea soacră, să ajute la treabă. Mergea cu inima strânsă. De când o peţise Viorel, Lena a căutat s-o ocolească pe Rafila, mama lui, Auzise şoptindu-se că mama Rafila e o femeie aprigă şi şi-ar fi dorit o noră avută , dacă nu mai bogată, măcar pe potriva lor. Dar n-a avut cap cu Viorel, care i-a ameninţat că dacă nu-l lasă în pace, o fură pe Lena şi fuge cu ea în lume.
Şi de, Doamne, Viorel era odorul mamei, aşa că-i făcu pe voie, zicându-şi că va scoate ea untu' din noru-sa, pentru că-i ademenise odrasla, ea fiind sigură că Lena la ademenit. Ba chiar îi spuse unei leliţe că ea e sigură că Lena s-a lăsat la Viorel şi acum o fi grea şi de-aia trăbă s-o ia de nevastă. Dar îi arată ea, că de n-o vedea cearceafu' în noaptea nunţii pătat cu roşu, o face de ruşinea satului. Aşa să ştie Lena, cu ea nu-i merge, ea a fost şi va fi stăpână pe situaţie.
Lena bănuia toate astea, dar n-avea de ales. Poate, cu timpul, o va domoli pe soacră-sa, numai cu Viorel s-o ducă bine. Dar se cam îndoia şi de acest lucru, auzise multe şi nu prea bune despre el.
Nană Rafilă o primi pe Lena cu vorbe mieroase, dar căutătura vicleană îi trăda firea. O măsură pe Lena din cap în picioare, apoi privirea se opri asupra pântecelui. Îşi zise în sinea ei: " Nu se vede nimic, da' las' c-o încerc eu"! Tot trebăluind, nană Rafilă se apropie de Lena şi-i zise:
- Lena, tu ştii ce păcat mare-i să intri în biserică şi să nu fii fecioară sau, Doamne feri, să fii grea, iasă copiii sluţi. Ptiu!... Doamne feri!
Şi nană Rafilă îşi scuipă în sân.
Lena se roşi toată, ştia unde bate soacră-sa.
- Nu-ţi face griji, mamă soacră, sunt curată ca lacrima şi copiii, când or să vie, or fi frumoşi şi sănătoşi.
- Bine, maică, aşa să fie?!
Sosi şi ziua nunţii. La casa mirelui, unde urma să fie nunta, era cea mai mare zarvă. Socăciţele alergau de colo până colo, potrivind mâncărurile, mese întinse erau aşezate în toate odăile. Mama socră se temea că, totuşi, n-or avea loc toţi nuntaşii.
Zarvă era şi la casa naşilor şi la casa miresei. La porţile lor erau puse cununi mari din crengi de brad şi panglici multicolore, ca toată lumea să ştiecă acolo-i nuntă.
Duminică dimineaţa la casa miresei sosiră druştele, ca s-o gate pe Lena. O îmbrăcară în straie româneşti noi, cusute de mâna Lenei. Pe cap îi puseră cununiţă frumoasă de care era prins voalul transparent, presărat cu steluţe argintii, lung de patru metri. Doamne, ce frumoasă era Lena! Nană Ană lăcrima.
- Fata mamii, eşti ca o zână de frumoasă. Dumnezeu să te aibă în pază!
În acest timp deverii îl pregăteau pe mire. L-au bărbierit, l-au frezet, l-au îmbrăcat în frumoase straie româneşti, cămaşa fiind cusută de Lena. Aşa cerea datina.
Pe la amiază druştele şi muzicanţii au plecat după mire chiuind şi strigând strigături de nuntă. Acolo au fost ospătaţi, apoi împreună cu mirele au plecat după nănaşi şi împreună cu nănaşii au plecat după mireasă.
În curtea miresei era multă lume. Pe un car la care erau înjugaţi două perechi de boi era aşezată zestrea Lenei. Carul avea o platformă mai înaltă, pe platformă era întins un covor ţesut în deşte, în mijloc era era lada cu zestre, pe ladă se aflau covoare şi perini cu feţe ţesute în război.
De-o parte şi de alta a lăzii se aflau druştele care însoţeau mirii până la biserică şi de acolo la casa mirelui.
Când se cântă cântecul "Ia-ţi, mireasă, ziua bună", Lena lăcrimă mult, îmbrăţişându-şi mama şi restul familiei. În sfârşit plecară: mirii, nănaşii, socrii mari, socrii mici, rudele apropiate, apoi carul cu zestre. Tot drumul până la biserică druştele au chiuit şi au strigat în vorbe meşteşugite frumuseţea şi hărnicia mirilor, apoi au lăudat zestrea Lenei. Când au ajuns la biserică, carul a fost oprit în drum. Mirii şi rudele apropiate au întrat în biserică să asiste la slujba de cununie, dar majoritatea nuntaşilor au rămas în curtea bisericii, cântând şi jucând.
După slujbă au pornit toţi spre casa mirelui. După datină, mirii şi nănaşii au fost puşi în capul mesei. Au mâncat, au băut fiecare după putinţă. Pe la miezul nopţii s-a strigat darul. Apoi a început jocul. După jocul miresei, Viorel se apropie de Lena, o luă de mână şi, privind-o cu ochii aprinşi, îi spuse:
- Leno, fată, de-acu' eşti a mea. Vrei, nu vrei, va trebui să vii cu mine!
- Lasă până mâine, Viorele. Ce-au să zică oamenii văzându-ne că plecăm?
- Puţin îmi pasă ce zice lumea! Te-am dorit prea mult ca să mai am răbdare până mâine. Şi-apoi, dup aia... venim înapoi la joc.
Lena îl urmă cu teamă. Cu teama fecioarei, gândind la ce va fi, cum va fi sau cât de tare doare începutul.
Când ajunse în odaia lor, Lena văzu patul cu aşternut alb, de-a curmejişul era pusă o fâşie de cearşaf parcă mai alb, fata îşi dădu seama că soacră-sa o pusese pentru a vedea dovada fecioriei ei. De cum intră în odaie, Viorel o îmbrăţişă cu patimă, o sărută lung, strivindu-i buzele fragede şi roşii ca fraga. Că mişcări repezi o dezbrăcă de tot. Lena nu se opuse, doar îşi încrucişă mâinile în jurul sânilor. Viorel se dezbrăcă şi el, apoi se apropie de Lena, care tremura ca varga, o luă în braţe şi-o aşeză în pat, pănându-se şi el alătură. O sărută lung, de multe ori, îi sărută ochii, gâtul, sânii. Lena îl privi pentru prima dată drept în ochi, îi zâmbi galeş, cu palma ei micuţă îl mângâie pe abraz, îi mângâie buclele negre, apoi braţele i se încolăciră după gâtul lui. Îl sărută cu patima năvalnică de-o clipă, când nu-ţi mai poţi stăpâni trupul înfierbântat. Cele două trupuri se contopiră parcă într-unul. Printre săruturi se auzi glasul slab al Lenei: "Au, Viorele, au, au!" Apoi totul se termină. Acum stăteau întinşi unul lângă altul. Viorel sufla greu. Lena era roşie ca focul. Viorel se ridică într-un cot şi-o privi, mângâindu-i obrazul ca bujorul.
- Lena, te-am dorit nespus de mu, sunt mulţumit de tine. Eşti frumoasă şi drăgăstoasă, cum n-am mai întâlnit alta până acuma.
Îi sărută buzele fierbinţi încă, apoi o îndemnă să se ridice, că-i aşteaptă nuntaşii.