Lena-- proză (1)

Primele zile ale lunii mai au fost foarte frumoase. Razele soarelui, florile ce-şi deschideau petalele, zumzetul harnicilor albine, ici-acolo câte un fluture alb sau multicolor, ce zbura de la o floare la alta, trilurile păsărilor întoarse de curând la vechole locuri, încântarea de a fi la ţară, păşind pe covorul moale şi verde presărat cu zeci de flori, toate te făceau mai bun, mai drept cu cei din jur, cu cei care te-au necăjit cu voie sau fără voie.
Să ne oprim într-o mare şi minunată grădină, cu zeci de pomi înfloriţi. Să urmărim paşii unei copile de şaisprezece ani. Alerga veselă, cântând, culegând flori şi împletind din ele o frumoasă cununiţă. Când fu gata împletită, şi-o aşeză pe cap şi o clipă chipul i se lumină. Apoi un gând tainic o făcu să se întristeze, smulse cununiţa de pe cap şi-o aruncă în iarbă.
Mai făcu câţiva paşi, apoi se lăsă cu faţa în jos, pe iarbă. Îşi îngropă faţa în mâini şi începu să plângă. Plângea încet, înăbuşit, parcă ne voind să strice cu plânsul ei armonia ce domnea în jur.
Deodată se auzi strigată:
- Lena, Lena, unde naiba eşti? Vino repede, că avem treabă cu tine. Auzi?
- Aud, mamă! Vin acum.
Se ridică repede, îşi netezi cătrinţa, îşi aşeză creţurile de la ie şi porni spre casă.
Lena era o fată frumoasă, nu prea înaltă, mlădie, cu mijlocelul subţirel. Sânii mici de fecioară stăteau gata să străpungă ia cusută cu arnici roşu şi negru. Avea faţa albă presărată ici-acolo cu pistrui care-i sporeau farmecul, ochii căprui nespuşi de frumoşi, cu o privire blândă şi umedă ca de căprioară. Părul castaniu foarte bogat era împletit în două cozi groase, ce-i ajungeau până la jumătatea trupului.
Mergea spre casă fără tragere de inimă, păşind cu capul plecat, cătând să-şi şteargă urmele plânsului de pe faţă.
Casa era aşezată aproape de uliţă. O casă destul de arătoasă, cu târnaţ, tindă şi odăi pentru dormit. În partea dreaptă a curţii au împrovizat un fel de şopron unde câteva femei jumuleau gâşte şi găini tăiate anume pentru evenimentul ce va avea loc peste trei zile.
O femeie mărunţică, de vreo cincizeci de ani, ieşi din tindă ţinând în mâini un frumos ştergar alb (ţesut în douăzeci şi patru de iţe) în care erau ţesute parcă toate florile câmpului. I-l întinse Lenei.
- Ia-l, fata mamei, şi pune-l în lada de zestre, că-i al tău, ti ţi-ai stricat ochii ţesând la el. dar ce ai, parcă ai plâns?
Mama mângâie uşor obrajii fetei. O femeie de sub şopron strigă râzând zgomotos:
- Las-o, nană Ană, n-o mai dădăci atâta, doar ştii că aşa-s fetele înainte de nuntă.
Nană Ană n-o luă în seamă şi, uitându-se la Lena, i se strânse inima. Cu ochii umezi o luă de mână şi-o trase în tindă.
- Spune-mi, mamă, de ce ai plâns?
Lena îşi îngropă capul la pieptul mamei şi hohotele de plâns o înecară, nelăsând-o să scoată un cuvânt.
- Ştiu, fata mea, că nu-l iubeşti pe Viorel, dar n-avem încotro. Voi nouă copii, cu mine şi cu tatăl tău, suntem unsprezece guri. Trebuie să înţelegi, viaţa-i grea. Viorel e singur la părinţi, e băiat frumos şi e şi cu stare. Acolo n-ai să duci lipsă de nimic.
- Ştiu, mamă, e aşa cum spui dumneata...Dar ştii că ei sunt oameni răi şi zgârciţi şi mă tem că n-oi fi fericită?!
- Lasă, mamă, că nu-i dracu' aşa de negru precum zic oamenii. Şi- apoi, dacă nu erau zgârciţi, mu aveau ceea ce au. Fericirea e aşa cum şi-o clădeşte omul. Hai, fii bărbată! Şi acum, la treabă! Acuşi vin fetele să pregătiţi lada de zestre.
Nană Florică, o femeie voinică, la vreo treizeci de ani, cu mâncărici la limbă, le făcu cu ochiul celorlalte, apoi grăi:
- Lasă, Leno, nu mai lăcrima. Viorel e fecior fain şi multe ar vrea să fie în locul tău. Să am eu bani numai câte fete se uită chiorâş după tine.
- Nu lăcrimez pentru că mă mărit, dar îmi pare rău că părăsesc casa părintească.
- Să nu-ţi pară rău. Nu laşi tu aici, ce-ai să găseşti acolo, că numai boierii au ce are Viorel.
Discuţia fu înreruptă de glasuri tinere. Erau fete venite să pregătească lada de zestre. Lena le primi cu bucurie şi împreună au intrat în odaia bună unde pe o laviţă se aflau o seamă de lucruri.
O ladă frumoasă din lemn de nuc sculptată meşteşugit se afla în mijlocul odăii. Fetele, una mai voiosă ca alta, începură să, aşeze în ladă zestrea Lenei. Erau covoare ţesute cu migală, plăpumi de lână şi mătase şi alte lucruri mărunte necesare unei fete când se mărită.
Cântau voioase, făcând aluzii la ce-o aşteaptă pe Lena în noaptea nunţii. Toate o fericeau, mai puţin Olimpia lui Vălean. Ea îi arunca Lenei din când în când priviri încărcate de venin.O fericea pe Lena doar cu jumătate de gură. Lena băgă de seamă reţinerea Olimpiei. Auzise ea vorbindu-se că Viorel sărise de multe ori pârleazul în grădina Olimpiei. Atunci s-a gândit că sunt scorneli băbeşti, dar acum, văzând privirea Olimpiei, a înţeles că toate vorbele auzite sunt adevărate. Se gâni să o încerce:
- Olimpie, spune-mi, ai fi fericită să fii în locul meu, să te ia Viorel pe tine?
Olimpia se roşi de ciudă că Lena îi ghicise gândul. Totuşi răspunse cu glas în aparenţă liniştit:
- Tu, Lenă, pe mine nu mă interesează Viorel, al meu e altul şi e pus deoparte. Când m-o lua voi fi la fel de fericită ca şi tine acum.
Lena înţelese aluzia făcută de Olimpia. Pe faţa Lenei nu se putea citi fericirea celor care se căsătoresc din dragoste.
Zarva din curte şi din casă se termină seara târziu. Nu-i lucru uşor să pregăteşti toate cele necesare pentru o nuntă mare, cum se vestea a fi a Lenei cu Viorel.
Deverilor îmbrăcaţi în haine româneşti, cu plosca împodobită frumos, călări parcă pe cai înaripaţi, le-au trebuit două săptămâni să umble din casă în casă chemând oameni la nuntă mare.
Deci seara târziu, Lena s-a urcat în podul cu fân pentru odihna de peste noapte. Cerul era senin, luna plină lumina pământul ca ziua. Aerul curat al nopţii te făcea să simţi şi mai tare mirosul pmilor în floare.
Mirosul de flori, de fân, cerul înstelat, razele jucăuşe ale lunii, toate te îmbiau spre visare, spre dragoste şi fericire.
Câţi tineri, de-a lungul veacurilor, au visat în nopţile cu lună plină, la dragostea eternă!
Numai Lena se gândea la dragoste cu teamă, nu iubise niciodată până acum. Inima ei nu ticăise într-un anumit fel pentru nimeni.
Nici un fecior nu-i stârnise interesul. Nu-l iubea nici pe Viorel. Se căsătorea cu el pentru că părinţii aproape au obligat-o să-l accepte de bărbat. Îi încânta averea lui.
Doamne, când îşi aminteşte cum s-a întâmplat totul!
Într-o zi, o trimise mama Ană pe Lena într-un sat vecin, la o soră a tatei, cu unele treburi. Drumul era destul de lung, străbătea o bucată din sat, apoi continua peste dealuri.
Lena stăbătuse de multe ori acest drum cu treburi la mătuşa ei, dar niciodată nu i se păruse aşa de frumos. Asta s-a întâmplat anul trecut în vară. Era zăpuşeală mare şi Lena grăbi pasul.
Drumul cotea printr-o pădurice şi acolo era un izvor cu apă rece şi bună şi Lenei îi era sete. Când ajunse la izvor Lena îşi potoli setea, apoi se întinse la umbra unui stejar falnic pe patul de muşchi şi frunze. Murmurul izvorului şi cântul păsărilor o fermecau. Stătea nemişcată, cu ochii închişi. Deodată auzi un foşnet de frunze uscate. Tresări. Înainte de a avea timp să se ridice, se trezi alături de ea cu Viorel, care o cuprinse în braţe, încercând să-i sărute gura. Lena se zbătea.
- Lasă-mă, lasă-mă, Viorele, nu te lega de mine, cum ai făcut cu altele! Lasă-mă, că strig!
- Poţi striga cât vrei. Suntem în pădure şi nu te aude nimeni. Şi-apoi, ce-i gândi că-ţi fac, dacă te laşi la mine de bună voie? La urmă te iau de nevastă. Dacă nu, îmi iau cu forţa ce vreau şi nimeni nu va şti nimic.
- Mincinosule, lasă-mă, aşa-i făcut cu multe fete, dar cu mine nu-ţi merge. Încearcă, numai, şi te-or omorî fraţii mei.
- Ei şi, mare scofală ai face. Eu mort, ei la ocnă şi tu ce-ai să faci? Cine te-o mai lua de nevastă?
Viorel se înfierbântă tare, gura lui căuta cu înfrigurare buzele fragede ale copilei. Mâinile mari, bărbăteşti, frământau sânii ei pietroşi aproape neîmpliniţi. Lena se zbătea din toate puterile ei.
Când i se păru că nu va mai putea rezista mult, întoarse capul ferindu-se de-o sărutare şi apucă cu dinţii degetul mic de la mâna stângă a lui Viorel. De frică, de disperare, Lena strânse aşa de tare, încât simţi în gură gust sărat de sânge. Viorel urlă de durere şi-o lăsă din braţe pe Lena.
Fata, iute ca o zvârlugă, se ridică şi o luă la fugă. Mai apucă să audă în urma ei:
- Lasă, afurisito, că mi-o plăteşti tu! Să ştii că tot eu am să-ţi fac începutul, pun eu mâna pe tine, n-avea tu grije!!
Din acea zi Viorel o urmărea mereu. Îi aţinea calea unde nici nu se aştepta. De teama lui, Lena căuta să nu umble prin locuri singuratice. Dacă mai mergea la mătuşa sa de peste deal, chema o prietenă din sat cu ea.
Doar la joc în sat, în zi de sărbătoare, mai reuşea Viorel s-o apropie de pieptul lui.
Aşa a trecut aproape un an...